O zi-lumină de Pământ

Proiectată pe direcția spre Voyager 1, care se află la vreo 35° deasupra planului orbitei terestre, viteza Pământului oscilează pe parcursul unui an între aproximativ +24 și −24 km/s. Adunată cu fuga constantă a sondei, rezultă o viteză de îndepărtare față de noi care variază între circa −7,6 și +41 km/s. Semnul minus nu e o greșeală: din a doua jumătate a lui ianuarie până pe la sfârșitul lui aprilie, distanța chiar scade.

Din cauza acestei oscilații, pragul ar fi putut fi traversat de mai multe ori, înainte și înapoi. Nu se întâmplă așa: după 18 noiembrie distanța mai crește până pe 21 ianuarie 2027, apoi scade până pe 24 aprilie, dar se oprește la 1,0010 zile-lumină, deasupra pragului. Voyager 1 trece deci pragul o singură dată.

Față de Soare, pragul de o zi-lumină e atins abia pe 3 februarie 2027, pentru că în noiembrie Pământul se află de partea Soarelui opusă sondei, iar distanța până la noi e cu circa trei sferturi de unitate astronomică mai mare decât cea până la Soare.

NASA folosește distanța geometrică, adică unde se află sonda în acel moment. Dacă măsori unde era sonda când a plecat lumina care ajunge acum la noi, pragul vine cu vreo 16 ore mai târziu, pe 19 noiembrie, pe la 04:18 ora României.

Între 28 septembrie 2026 și 2 noiembrie 2027, valorile vin direct din efemeridele JPL Horizons; în rest, din modelul paginii, ajustat pe aceleași date (diferență sub 40 km). Cele două grafice au aceeași axă a timpului: când viteza de jos coboară sub zero, curba de sus coboară și ea.

Gary Flandro, pe atunci doctorand care lucra la JPL, a observat în 1965 că alinierea ar permite un tur complet al planetelor exterioare. Programul „Grand Tour” original a fost anulat din motive de buget, iar în locul lui au zburat două sonde mai modeste, gândite inițial doar pentru Jupiter și Saturn. Traiectoria lui Voyager 2 a fost însă aleasă astfel încât drumul spre Uranus și Neptun să rămână deschis.

Voyager 2 a plecat primul, pe 20 august 1977, dar Voyager 1, lansat pe 5 septembrie pe o traiectorie mai rapidă, l-a depășit încă din decembrie. Fără asistențele gravitaționale, drumul până la Neptun ar fi durat în jur de 30 de ani; Voyager 2 a ajuns în 12.

Voyager 1 a avut o prioritate: trecerea pe lângă Titan, luna lui Saturn cu atmosferă densă. Survolul l-a aruncat spre nord, afară din planul planetelor, cu vreo 35°. Voyager 2 a trecut pe deasupra polului nord al lui Neptun, iar gravitația planetei l-a curbat spre sud. Rotește vederea „din lateral” ca să vezi cele două sonde despărțindu-se.

Redarea încetinește singură lângă fiecare survol și eveniment. Arcele dintre planete sunt reconstruite din problema lui Lambert: câte o conică în jurul Soarelui între pozițiile planetelor la datele survolurilor. Traiectoria de după ultimul survol e o hiperbolă în jurul Soarelui, ajustată pe efemeridele JPL Horizons pentru 2026–2027. Ca verificare, modelul dă 121,6 UA pentru Voyager 1 la heliopauză (25 august 2012) și 119,0 UA pentru Voyager 2 (5 noiembrie 2018), în acord cu valorile publicate de NASA.

Ce e pe disc

Discul are 30 cm și e din cupru placat cu aur. Stă într-o carcasă de aluminiu prinsă pe corpul sondei, împreună cu o doză și un ac pentru citire. Conținutul a fost ales de un comitet condus de Carl Sagan, de la Universitatea Cornell, iar producător a fost scriitorul Timothy Ferris.

Pe el sunt 115 imagini codate analogic, sunete ale Pământului (valuri, vânt, tunete, păsări, balene), salutări în 55 de limbi vechi și moderne, mesaje scrise ale președintelui american Jimmy Carter și ale secretarului general al ONU, Kurt Waldheim, și 27 de piese muzicale din culturi și epoci diferite, de la Bach și Beethoven la Chuck Berry. Muzica ocupă cam trei sferturi din disc.

O sticlă aruncată în oceanul cosmic

Sagan știa că șansa ca discul să fie găsit e infimă: asta s-ar întâmpla doar dacă printre stele există civilizații avansate, capabile să călătorească prin spațiul interstelar. Dar, spunea el, faptul că am aruncat o astfel de sticlă în ocean spune ceva plin de speranță despre viața de pe Pământ.

Iar oceanul e imens. Abia peste aproximativ 40.000 de ani, Voyager 1 va trece la vreo 1,7 ani-lumină de o altă stea, Gliese 445, care se apropie și ea de Soare.