28 decembrie – 11 ianuarie

Analizele imaginilor și datelor transmise de sonda Dawn de pe orbita lui Vesta sugerează faptul că în urmă cu 2-3 miliarde de ani, ciocniri violente cu alți asteroizi au adus material bogat în carbon pe suprafața sa. Suprafața planetoidului s-a solidificat acum 4 miliarde de ani, reprezentând în prezent un jurnal al celor petrecute în sistemul solar de atunci, unul din principalele motive pentru care Vesta a fost aleasă destinația sondei Dawn. Dacă meteoriții au dus substanțe bogate în carbon pe suprafața lui Vesta, este foarte probabil ca astfel de impacturi să fi avut loc în acea perioadă în tot sistemul solar și Pământul (sau Marte) să fi primit astfel cărămizile chimice necesare dezvoltării ulterioare a vieții.

Zvonurile despre viitoarea misiune de amploare a NASA se modifică de la o lună la alta. Dacă acum puțin timp se discuta despre desprinderea unui modul al Stației Spațiale Internaționale și plasarea acestuia în punctul Lagrange L2 al sistemului Pământ – Lună, acum se pare că unul din planurile agenției spațiale americane ar fi acela de a capta un asteroid de mici dimensiuni și de a-l plasa pe orbita Lunii. Conform primelor estimări, un astfel de plan ar costa puțin peste 2 miliarde de dolari și ar putea fi realizat undeva în anii 2020. Dacă misiunea se va concretiza sau va rămâne doar un zvon, rămâne de văzut. Cert este că după lansarea telescopului spațial James Webb, NASA rămâne fără o viziune clară a obiectivelor sale pe termen mediu și lung.

Misiunile cosmice de lungă durată pot favoriza apariția bolii Alzheimer. Mai precis, se pare că acesta ar fi un nou efect al radiațiilor solare la care va fi expus un echipaj aflat dincolo de orbita Pământului, pe lângă un risc crescut de apariție a cancerului, probleme cardiovasculare sau ale sistemului osos. În prezent, echipajul ISS este în mare parte protejat de radiațiile cosmice grația câmpului magnetic al Pământului, un viitor echipaj uman care ar pleca spre Marte, sau chiar o prezență umană de lungă durată pe Lună, va trebui să poată fi protejat de fluxuri de radiații cosmice, care provin în marea lor majoritate chiar de la Soare. Până în prezent, cea mai lungă expediție cu echipaj uman desfășurată dincolo de confortul orbitei Pământului a fost Apollo 17, ultima misiune care a selenizat și care a durat 12 zile și jumătate. O călătorie dus-întors până spre Marte ar putea dura și până la 3 ani.

Între timp, pe Marte, Curiosity își vede de treabă. Dacă vă întrebați ce mai face roverul marțian, ei bine, acesta a început să șteargă praful. Este vorba despre un instrument nou adus pe suprafața Planetei Roșii cu care roverul poate da la o parte praful de pe o rocă înainte de a o analiza.

Un meteorit de 320 de grame, descoperit în 2011 în nordul Africii și denumit NWA 7034 este, se pare originar de pe Marte. Noutatea este faptul că acesta conține de 10 ori mai multă apă decât indicau meteoriții precedenți, el fiind în același timp mult mai bătrân (2 miliarde de ani) decât ceilalți meteoriți marțieni descoperiți (65 la număr).

O veste bună și una proastă de la Apophis, asteroidul care dă târcoale Pământului o dată la aproximativ 7 ani și despre care se spune că s-ar putea să ne ciocnească în 2029 sau 2036. Vestea proastă este că Apophis ar putea fi mai mare decât credeam până acum, cel puțin așa susțin datele oferite de telescopul spațial Herschel, calculate cu ocazia trecerii asteroidului pe lângă Pământ. Noul diametru este de 325 ± 15 m, față de 270 ± 60 m cât se considera până în prezent. Datele nu au fost confirmate și de radarele de la sol, dar trebuie precizat că măsurările telescopului spațial s-au bazat pe albedoul asteroidului și a considerat că acesta are o formă sferică, lucru care se știe că nu este adevărat. Vestea bună este că noile calcule făcute cu prilejul trecerii lui Apophis prin vecinătatea noastră exclud un impact cu Pământul în 2029 și în 2036, micșorând semnificativ șansele ca acesta să aibă loc (care sunt mai mici de 1 la 1 milion pentru un impact în 2029). Discuția rămâne însă deschisă pentru decadele următoare. Un impact cu un meteorit de asemenea dimensiuni nu ar fi atât de catastrofal precum a fost impactul care a dus la dispariția dinozaurilor, dar va distruge totul pe o rază de sute de kilometri de locul impactului și consecințele vor fi resimțite la nivel planetar. Mai multe date despre Apophis vor fi prezentate în cadrul Conferinței Internaționale pentru Apărare Planetară care va avea loc între 15-19 aprilie la Flagstaff, Arizona (SUA).

Dawn, Vesta și nomenclatura

Dawn a plecat spre Ceres și ne-a lăsat cu cel al doilea corp ca mărime din centura de asteroizi cartografiat în detaliu. Asta este vestea bună. Vestea proastă este că Uniunea Astronomică Internațională (UAI) are o dispută cu echipa care coordonează misiunea Dawn pe tema sistemului de coordonate folosit pentru plasare primului meridian, care definește modul în care se măsoară longitudinea pe Vesta. Cele două grupuri au fiecare propriul meridian principal, însă la o distanță de 155 de grade unul de celălalt, lucru ce creează confuzie în publicațiile științifice.

Chris Russel, din partea echipei Dawn, argumentează că din moment ce ei derulează activitatea de cercetare, ar trebui să fie responsabil și pentru stabilirea sistemului de coordonate.

Pe de altă parte, UAI este arbitrul internațional care stabilește de mulți ani numele și coordonatele corpurilor din spațiul cosmic. În timpul războiului rece, UAI a armonizat disputele dintre SUA și URSS și a împiedicat ca sistemul solar să fie un teren de conflict între cele două puteri, reușind să împiedice astfel de ambiții să ne aducă într-o situația în care să avem mai multe denumiri pentru un obiect sau o formă de relief din sistemul solar. Astăzi însă, disputele nu se mai poartă pe considerente naționaliste, ci între reprezentații diverselor discipline: geologii din echipa Dawn, împotriva astronomilor din UAI.

Sistemul de coordonate pentru Vesta a fost stabilit de UAI în urma observațiilor telescopului spațial Hubble și a fost publicat în 1997. Conform UAI, primul meridian trece prin centrul regiunii Olbers, o formă de relief rotundă cu un diametru de 200 km.

După ce Dawn a început operațiunile de cartografiere, au observat că polul lui Vesta în sistemul de coordonate al UAI este deplasat cu 10 grade, așa că echipa de geologi au introdus propriul sistem care nu doar corectează deviația polului, dar stabilește că primul meridian trece prin craterul Claudia, care poate fi definit mult mai precis decât Olbers. Lucrările publicate de NASA au fost scrise folosind noul sistem.

Însă UAI nu acceptă modificarea sugerată de echipa sondei Dawn. Regulile UAI spun clar că orice modificare a sistemului de coordonate se poate face doar dacă forma de relief care l-a definit inițial a dispărut.

O propunere ar fi rotirea noului sistem cu 155 de grade, astfel încât primul meridian să treacă prin regiunea Olbers, însă acest lucru nu ar face decât să introducă un al treilea sistem de coordonare în literatura de specialitate și să mărească și mai mult confuzia deja existentă.

Conflictul nu este limitat doar la Dawn și Vesta, ci el este în desfășurare și între echipa noului rover Curiosity și UAI. După ce roverul a ajuns cu bine pe suprafața lui Marte, echipa care-l coordonează a cerut UAI să boteze muntele din apropierea locului aterizării după Rober Sharp, un geolog din cadrul Caltech, Pasadena, care a murit în 2004. Însă UAI spune că există reguli stricte pentru numele munților marțieni, care au toți denumiri în latină. În luna mai, muntele din vecinătatea lui Curiosity a fost botezat Aeolis Mons, însă echipa de la JPL îi spune Muntele Sharp și a folosit această denumire în conferințele de presă și materialele oficiale ale misiunii. Conform regulilor UAI, cu nume de personalități sunt botezate craterele, așa că numele lui Sharp a fost dat unui crater cu diametrul de 152 kilometri, în apropierea craterului Gale unde se află acum Curiosity.

În viitor însă, echipa roverului Curiosity a declarat că va folosi numele Aeolis Mons în materialele oficiale și va specifica în publicații că Sharp este o denumire informală.

Articol tradus și adaptat după Eric Hand, Space missions trigger map wars, Nature 488, 442-443, august 2012

Dawn pleacă spre Ceres

Lansată în 27 septembrie 2007, sonda Dawn a ajuns pe orbita asteroidului Vesta în 15 iulie 2011, începând imediat operațiunea de cartografiere a suprafeței acestuia, îmbogățind astfel cunoștințele noastre despre formarea și evoluția sistemului nostru solar. Dar Vesta nu este singura țintă pentru Dawn, în ciuda problemelor întâmpinate în ultimul timp, sonda și-a pornit motoarele ionice încă de săptămâna trecută și astăzi inginerii de la sol au confirmat faptul că Dawn a părăsit orbita lui Vesta pentru a se îndrepta spre un alt corp misterios din centura de asteroizi, planetoidul Ceres, unde va ajunge în prima parte a lui 2015.

Spre deosebire de marea majoritate a sondelor din sistemul solar, propulsia lui Dawn nu este asigurată de motoare cu combustie ci de motoare ionice (care folosesc accelerarea ionilor de xenon, în cazul de față, pentru deplasarea navei). Puterea oferită de acest tip de motoare nu este una prea ridicată când o comparăm cu propulsia convențională, chimică (motiv pentru care motoarele au început să funcționeze de câteva zile pentru a desprinde sonda de orbita lui Vesta), dar efectul se cumulează în timp și această metodă s-a dovedit a fi una destul de eficientă pentru distanțele mari din spațiul cosmic, mai ales că Vesta și Ceres nu au un câmp gravitațional foarte puternic, comparat cu cel al planetelor.

SpaceAlliance.ro: Motorul ionic este folosit pentru corectia orbitala, asa cum explica si articolul, el doar accelereaza satelitul pentru a ii schimba traiectoria. Mentinerea orientarii in spatiu cade insa in grija celor 4 roti RW si a unui sistem obisnuit de motoare chimice (RW folosite pentru rotatii lente, iar sistemul chimic pentru rotatii rapide). Cum se amintea mai devreme din cele 4 RW, 2 au cedat deja, lasand practic satelitul controlabil (prin acest sistem) doar pe 2 axe. Acest lucru inseamna ca a treia axa va fi controlata in exclusivitate de sistemul chimic-lucru important de precizat pentru ca, dupa acest incident, inginerii de la NASA au fost nevoiti sa modifice logica sistemului de control (update de SW).

Toate articolele din presa au mentionat doar simptomul final dupa defectarea RW adica fenomenul de frictiune. In realitate insa, in marea majoritate a cazurilor, el este precedat de o accelerare excesiva, dincolo de limitele constructive, care distruge lagarul de sustinere al motorului electric.

RW, prin modul lor de functionare (piese in miscare) au probabilitatea cea mai mare de a se strica si in practica astfel de defectiuni se intampla destul de des.

Probleme pentru Dawn

Dawn, sonda NASA aflată pe orbita asteroidului Vesta din 16 iulie 2011, a pierdut a doua roată volantă, parte a unui sistem folosit pentru orientare. Din ultimele date telemetrice, se pare că Dawn a decis să-și oprească roata volantă în data de 8 august 2012, ca urmare a unei frecări excesive a acesteia. Nu este pentru prima dată când se întâmplă așa ceva, prima roată volantă a avut aceiași soartă în iunie 2010, la un an după lansare. În prezent sonda își folosește propulsoarele pentru a se orienta spre Pământ, pentru transmiterea de date, iar NASA a declarat că Dawn poate ajunge la Ceres, a doua destinație a sondei, și fără roțile volante, lucru deja demonstrat înainte de a ajunge la Vesta. Restul echipamentelor de la bord sunt în stare excelentă și echipa de la sol este încântată de performanțele sondei de până acum.

Dawn a ajuns!

Chiar dacă NASA ne-a oferit în ultimul timp destule motive de îngrijorare cu privire la viitorul explorării spațiale americane (dacă e să ținem cont de ultimele orbite pe care o navetă spațială le efectuează acum în jurul Pământului și de decizia de anulare a telescopului spațial James Webb ), să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să ne bucurăm pentru Dawn, care se află în acest moment pe orbita asteroidului Vesta, realizând astfel o premieră absolută în domeniu: prima sondă aflată pe orbita unui asteroid din regiunea aflată între orbitele lui Marte și Jupiter. Lansată în 2007 la bordul unei rachete Delta, Dawn a ajuns pe orbita lui Vesta în cursul zilei de vineri, 15 iulie 2011.

Inginerii de la sol nu au putut urmări în direct inserția orbitală din cauză că sonda, aflându-se în faza de frânare, nu și-a putut îndrepta antena spre Pământ pentru a comunica cu echipa de la sol. Abia după ce sonda s-a aflat pe o orbită stabilă în jurul asteroidului Vesta, inginerii de la JPL au primit veștile bune și au putut sărbători. Sonda japoneză Akatsuki nu a fost la fel de norocoasă, aceasta ratând anul trecut plasarea pe orbita lui Venus din cauza unei defecțiuni a motorului responsabil cu reducerea vitezei, etapă critică în apropierea destinației.

Dawn va continua operațiunile de frânare și în zilele următoare, pentru a obține o orbită cu parametri optimi pentru studiile ce vor urma. După un an petrecut pe orbita lui Vesta, în 2012 Dawn va porni din nou motoarele și se va îndrepta spre Ceres, cel mai mare obiect din centura de asteroizi, atât de mare încât mai nou este considerat a fi un planetoid (aproape 1000 de km în diametru, dublu față de Vesta).