7-14 decembrie

Forțele aeriene SUA au lansat marți al treilea vehicul X-37B pe orbită, folosind o rachetă Atlas V. X-37B este asemănător cu naveta spațială, dar de dimensiuni mult mai mici (încape în cala navetei) și autonom, care poate executa misiuni orbitale de lungă durată, deoarece pentru producerea energiei electrice se folosesc panouri solare, spre deosebire de naveta spațială. Primul astfel vehicul a fost lansat în 2010 și a petrecut 224 de zile pe orbită, iar al doilea, lansat în 2012, a aterizat după 469 de zile de zbor. Misiunea X-37B nu a fost făcută publică, dar probabil este vorba despre observații și testări ale diverselor tehnologii spațiale pentru forțele armate. Există două astfel de vehicule și este pentru prima dată când unul dintre ele se întoarce în spațiu.

La câteva ore după lansarea X-37B din Florida, în cealaltă parte a globului, Coreea de Nord a lansat ceea ce pare a fi prima sa rachetă cu rază lungă de acțiune care reușește să pună pe orbită un satelit (Kwangmyongsong-3), după trei astfel de încercări ratate (cea mai recentă având loc în aprilie 2012). NORAD a confirmat lansarea rachetei Unha-3 și încărcătura care a ajuns în spațiu, despre care oficialitățile nord-coreene susțin că este un satelit meteorologic. Prima treaptă a căzut în Marea Galbenă iar cea de doua în Marea Filipinelor. Satelitul este în derivă, neputând fi controlat de la sol, lucru ce poate pune în pericol alți sateliți de care acesta s-ar putea ciocni în viitor. Coreea de Nord devine astfel a zecea țară capabilă să lanseze sateliți, după URSS/Rusia/Ucraina, SUA,  Franța, Japonia, China, Marea Britanie, India, Israel și Iran. Lansarea de miercuri încalcă mai multe sancțiuni impuse Coreei de Nord de către ONU.

Toate aceste lansări au avut loc după ce sâmbătă, o rachetă Proton lansată din Kazakhstan nu a reușit să plaseze pe orbita corectă un satelit de telecomunicații Yamal al concernului rus Gazprom. Ultima treaptă a rachetei, Briz-M, a suferit o anomalie în timpul celei de-a patra și ultime faze a zborului, când trebuia să aibă loc inserția orbitală a satelitului. Ca urmare, Yamal 402 a ajuns pe o orbită incorectă și nu poate fi folosit. Incidentul nu este singular, în ultimii 2 ani 4 din cele 22 de lansări ale rachetei Proton au fost un eșec, ceea ce ridică serioase semne de întrebare cu privire la venerabilul lansator.

Sonda Cassini a detectat un râu pe suprafața lui Titan, satelitul lui Saturn, singurul corp din sistemul solar despre care știm ca are lacuri și oceane lichide pe suprafața sa. Râul, lung de 400 km, este cel mai probabil format din hidrocarburi, la fel ca oceanele lui Titan. NASA a refuzat în acest an finanțarea unei misiuni care își propunea un studiu detaliat a lui Titan, prin utilizarea unei sonde care să plutească pe oceanele de hidrocarburi de pe orbita lui Saturn.

Fără absolut nici o legătură cu apocalipsa mayașă, un asteroid cu diametrul de peste 4 kilometri se îndreaptă spre Pământ. De fapt, s-a apropiat acum câteva zile, în 12 decembrie, momentan se depărtează, trecând la o distanță apreciabilă de planeta noastră, aproximativ 7 milioane de kilometri. Suficient de departe încât să nu ne dea emoții. 4179 Toutatis, căci așa se numește asteroidul, se apropie frecvent de Pământ, din patru în patru ani, așa că astronomii îl cunosc destul de bine. Profitând de ocazie, sonda chinezească Change’E 2, după ce a fost pe orbita Lunii și în punctul Lagrange L2 al sistemului Pământ – Lună Soare, a pornit anul acesta spre Toutatis, cu care s-a întâlnit ieri, 13 decembrie, trecând la câțiva kilometri de suprafața acestuia.

Enceladus are oceane cu apă sărată?

Dacă nu ați pus încă Enceladus pe lista locurilor din Sistemul Solar care ar putea să găzduiască forme de viață, e timpul să o faceți. Cassini (ar putea exista un blog extrem de interesant numai despre activitatea acestei sonde absolut extraordinare) a analizat particulele din jeturile emanate de pe suprafața lui Enceladus (satelit al colosului Saturn) și a găsit urme de săruri. Un nou studiu care reia datele obținute de Cassini în survolurile din 2008 și 2009 asupra satelitului Enceladus a identificat particule de gheață care au lovit detectorul cu viteze între 23000 și 63000 km/h și care s-au vaporizat instantaneu. Câmpurile electrice din analizorul sondei au separat constituenții acestor particule. Datele arată că ar putea exista un strat de apă între miezul satelitului și mantaua sa, undeva la 80 de km sub suprafață. În contact cu rocile, apa dizolvă sărurile din acestea și urcă prin fisurile mantalei. Diferența mare de presiune de la suprafața lui Enceladus face ca apa lichidă să țâșnească sub formă de jeturi, după cum se vede în imaginea alăturată (click pentru versiunea mai mare). Cercetătorii sunt convinși că apa ocupă  suprafețe întinse care să permită evaporarea acesteia, în caz contrar apa ar îngheța și jeturile nu s-ar mai forma. În plus, dacă jeturile ar proveni direct din gheața (prin sublimare), ar trebui să conțină mult mai puține săruri, deoarece prin îngheț, sărurile sunt separate instantaneu.

Jeturi au fost descoperite pentru prima dată în 2005 iar în 2009 cercetătorii au descoperi urme de săruri de sodiu la marginea inelului E a lui Saturn, dar nu au putut trasa originea acestora. „Aceasta constatare este o piesă esenţială în setul de dovezi ce demonstrează că condiţiile de mediu favorabile apariţiei vieţii pot să existe și pe corpurile înghețate ce orbitează planete gigant din Sistemul Solar” a declarat Nicolas Altobelli, reprezentatntul ESA pentru misiunea Cassini. Un set de măsurători independente, efectuate prin spectrograful pentru imagistică în ultraviolet al lui Cassini confirmă existența apei în interiorul lui Enceladus.

Noile rezultate vor fi publicate în această săptămână în prestigioasa publicație Nature, care a publicat recent o știre despre noi argumente pentru eventualele forme de viață de pe Enceladus.

Faceți cunoștință cu Helene

Neobosita sondă Cassini aflată în sistemul saturnian din 2004, a efectuat de curând un survol al lui Helene, un satelit înghețat al gigantului Saturn. În data de 18 iunie 2011, Cassini a trecut la mai puțin de 7000 de kilometri de suprafața satelitului, transmițând imagini echipei de pe Pământ (imagini care pot fi văzute pe site-ul oficial al misiunii). Survolul i-a ajutat pe oamenii de știință  să cartografieze întreaga suprafață a lui Helene și să își facă o imagine mai bună despre istoria impacturilor suferite de sateliții saturnieni. Cassini s-a aflat însă cel mai aproape de Helene în data de 10 mai 2010, survolul de atunci aducând proba la 1820 kilometri de satelitul lui Saturn. Helene are un diametru de aproximativ 30 de kilometri și a fost descoperit în 1980, fiind denumit după Elena din Troia.

În această perioadă a anului, Saturn se poate observa în cursul serii până aproape de ora 01:00, spre sud-vest, fiind ușor de reperat deoarece pare foarte aproape de steaua Porrima, a treia ca strălucire din constelația Fecioarei, sub Arcturus.

Titan continuă să ne surprindă

Titan, unul din sateliții lui Saturn, continuă să ne surprindă și își asigură locul printre corpurile cerești cele mai interesante și mai atractive pentru o explorare în viitorul apropiat, chiar dacă această explorare va fi făcută cu ajutorul roboților, cel puțin în prima fază.

Aflat la 1.2 milioane de kilometri de Saturn, Titan este cel mai mare satelit natural al acestei planete și singurul satelit din sistemul solar care are o atmosferă. Și nu orice atmoferă, ci una stratificată și mai densă decât cea a Pământului, deși raza satelitului este mai mică decât jumătate din raza Pământului. La fel ca Luna noastră, Titan are mereu aceiași față îndreptată spre planeta mamă, Saturn.

Un alt aspect interesant care merită menționat în cazul lui Titan este prezența unui ciclu al metanului asemănător cu ciclul apei de pe Pământ. Astfel, datorită condițiilor de presiune și temperatură de pe Titan, știm deja că acolo există adevărate râuri și lacuri din metan lichid, metan care se evaporă, ajunge în atmoferă și de aici revine pe suprafața satelitului.

Studii recente ale datelor transmise de sonda Cassini, aflată în sistemul saturnian din 2004 relevă faptul că mișcarea lui Titan pe orbită nu corespunde modelelor precedente ale unui corp solid, de dimensiunile satelitului. Concluzia? Undeva sub suprafața lui Titan există o cantitate imensă de lichid, dar încă nu se cunosc detalii despre natura sau originea lui și nici adâncimea la care acest ocean s-ar afla sub suprafața satelitului. Dacă se ia în considerare acest lucru, modelele teoretice încep să se potrivească cu datele experimentale furnizare de sonda Cassini. Două variante sunt luate în calcul: autorii studiului tind să creadă că este vorba despre apă în stare lichidă, însă având în vedere că metanul, care este majoritar pe suprafața și în atmosfera satelitului, se descompune sub acțiunea radiației solare, s-ar putea ca prezența sa pe Titan să fie mereu reîmprospătată dintr-un rezervor subteran, caz în care lichidul de sub suprafața sa ar fi metan și nu apă.

Europa este un alt satelit, de data asta a lui Jupiter, despre care se crede că sub crusta înghețată posedă un strat apă în stare lichidă, formând un adevărat ocean subteran, existând șanse ca acesta să fi adăpostit sau să poată adăposti în continuare forme de viață. Altfel spus, dacă undeva în sistemul nostru solar mai există viață altundeva decât pe Pământ, șansele sunt destul de mari ca ea să se găsească fie pe Europa, fie pe Titan. Sperăm ca viitoare misiuni robotice pe cei doi sateliți să poată desluși cât mai multe din misterele ce înconjoară aceste corpuri.

Cassini a găsit oxigen pe Rhea

Atmosfere care conțin oxigen mai există în sistemul solar (Europa și Ganymede, sateliți ai lui Jupiter) dar este pentru prima dată când oxigenul este detectat în atmosfera unui satelit al lui Saturn. Este vorba despre Rhea, survolat de curând de sonda Cassini, aflată pe orbita lui Saturn din 2004.

În anii ’90, telescopul spațial Hubble detecta oxigen în atmosferele sateliților jovieni Ganymede și Europa. Apa înghețată de la suprafața acestor sateliți se descompune în hidrogen și oxigen prin interacțiunea cu particule încărcate care vin de pe Jupiter. Descoperirea acestui fenomen și în cazul lui Saturn, prima de acest fel din afara sistemului jovian, poate demonstra faptul că acest procedeu este mai întâlnit decât se credea, majoritatea sateliților înghețați putând avea astfel oxigen în atmosfera lor.

Rhea are un diametru de 1529 de kilometri și un câmp gravitațional suficient de puternic pentru a-și păstra atmosfera. Cassini nu este la primul survol al atmosferei lui Rhea, însă în 2005 sonda s-a apropiat doar la 502 km de suprafața acestuia iar în 2007 la 5736 de km. În martie 2010, Cassini a trecut la 97 km de suprafața lui Rhea, spectrometrul de masă de la bordul sondei detectând oxigen (70%) și dioxid de carbon (30%). Atmosfera este de 100 de ori mai puțin densă decât pe Europa și Ganymede, motiv pentru care compoziția acesteia nu a putut fi detectată de la distanță. Spre comparație, pe Pământ, concentrația de oxigen este de cel puțin 5 miliarde de ori mai mare decât pe Rhea.

Dacă sursa oxigenului este destul de clară (magnetosfera lui Saturn emite particule care descompun gheața de la suprafață), cercetătorii încă nu știu exact de unde provine dioxidul de carbon.  Este posibil ca substanțele organice de la suprafața satelitului să fie descompuse de radiațiile din magnetosfera lui Saturn iar carbonul eliberat astfel să reacționeze cu oxigenul și să formeze dioxidul de carbon. Bombardamentul cu micrometeoriți ar putea de asemenea explica prezența carbonului în atmosfera lui Rhea. O a treia variantă ar fi ca dioxidul de carbon să provină din interiorul satelitului, ca gaz primordial de acum 4.5 miliarde de ani de la formarea sistemului solar (Rhea nu este în prezent activă geologic).

În ianuarie 2011, Cassini are programată o nouă întâlnire cu Rhea, de data aceasta mult mai apropiată decât precedentele, sonda urmând să survoleze satelitul lui Saturn la 75 km altitudine deasupra polului sud al acestuia.