Opportunity face un mic ocol

În timp ce fratele său, Spirit, rămâne blocat în solul marţian pe cealaltă parte a Planetei Roşii, Opportunity este mai sprinten ca niciodată şi din augut 2008 se îndreaptă spre cel mai ambiţios obiectiv al său, craterul Endeavour. Aflat la câţiva kilometri buni de Opportunity, roverului marţian îi va fi necesar mai mult de un an pentru a ajunge pe marginea craterului, care are un diametru de nu mai puţin de 22 de kilometri. Cu toate acestea, echipa de la JPL sub comanda căruia se află Opportunity, au decis să ia o rută ocolitoare pentru a evita unele forme de relief care ar putea ascunde capcane pentru rover şi în care roţile acestuia au mai rămas blocate în trecut. Cu această ocazie, Opportunity face un mic ocol (în imaginea de mai sus îi puteţi oberva urmele) pentru a studia îndeaproape un meteorit de pe suprafaţa lui Marte, denumit Block Island.

Roverele marţiene Spirit şi Opportunity au ajuns pe Marte, în puncte diametral opuse unul faţă de altul, în ianuarie 2004 şi deşi toată lumea se aştepta ca după trei luni să devină neoperaţionale, ambele continuă să funcţioneze şi astăzi, la mai mult de 5 ani după ce le-au expirat perioada de garanţie.

Proiectul Constellation

Nu este un secret pentru nimeni că actualele navete spaţiale americane şi-au trăit viaţa. Construite începând cu finalul anilor ‘70, ele au fost cel mai eficient mijloc găsit de NASA la vremea acea pentru a pune pe orbită sateliţi, telescopul Hubble sau pentru a construi Staţia Spaţială Internaţională (ISS). Însă navetele sunt deja depăşite din punct de vedere moral şi tehnologic, iar tragedia care a dus la pierderea naveteie Columbia şi a întregului său echipaj a grăbit decizia administraţiei americane de a finanţa o nouă direcţie în explorarea spaţiului.

Naveta spaţială are, spre deosebire de rachete, marele avantaj al refolosirii. Atât naveta în sine, cât şi cele două SRB-uri (solid rocket booster, 2 rachete cu combustibil solid care furnizează 83% din forţa necesară unei lansări) pot fi folosite pentru mai multe misiuni. Prima navetă spaţială a fost Enterprise (numită astfel la presiunea imensă exercitată de fanii serialului Star Trek), care însă, ironic, nu a părăsit atmosfera spaţială şi nu a simţitit vidul cosmic, fiind folosită doar pentru teste atmosferice. Flota de navete a fost iniţial alcătuită din Columbia, Challenger, Endeavour şi Discovery. După dezastrul navetei Challanger din 1986, aceasta a fost înlocuită cu Atlantis. SRB-urile sunt recuperate după lansare şi refolosite. Rezervorul cel mare şi roşu pe care îl vedeţi la o lansare este numit ET – External Tank conţine hidrogen şi oxigen lichid şi este singurul element al unei lansări care nu se mai recuperează. Aceasta urcă cu naveta pe orbită şi se desprinde la 10 secunde după ce motorul navetei este oprit.

Spre deosebire de această abordare, în cadrul programului Apollo din anii ’60-’70 care a culminat cu aselenizarea, rachetele Saturn V ridicau pe orbită un ansamblu care pornea spre Lună. Aici, pe orbita selenară, modulul lunar cobora pe suprafaţa acesteia cu doi membri ai echipajului, în timp ce al treilea membru îi aştepta pe orbită, unde făceau din nou joncţiunea la finalul misiunii pe suprafaţa Lunii. Cei trei se întorceau pa Pământ într-o capsulă care după aterizare devenea imposbil de folosit. La fel, din corpul rachetei Saturn V nu se mai putea refolosi nici un element.

NASA intenţionează să termine în 2010 construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale şi astfel să retragă navetele spaţiale din uz după aceasta dată. Pe termen mediu, NASA va avea nevoie de metode de a ajunge pe staţie pentru transport de echipaj şi resurse non-umane (alimente, apă, echipamente ştiinţifice, etc). NASA şi-a propus ca până în 2020 să ajungă din nou pe Lună şi să înceapă să plănuiască explorări cu echipaj uman ale planetei Marte, din 2020, simulatan cu o prezenţă umană continuă pe Lună (într-o bază lunară). Pentru acest lucru, o nouă generaţie de vehicule spaţiale va fi construită, grupate sub denumirea de Proiectul Constellation, care va îngloba experienţa acumulată de agenţie spaţială americană în programul Apollo şi al navetei spaţiale.

Proiectul Constellation constă dintr-un nou vehicol folosit în explorarea spaţiului, numit Orion. Acesta va fi ridicat pe orbită folosind noile rachete Ares iar pentru explorarea Lunii se va folosi un modul nou, o evoluţie a celui folosit în programul Apollo, numit de data asta Altair.

Orion va fi folosit pentru deplasări spre şi dinspre ISS, Lună sau Marte şi va fi o capsulă cu un echipaj între 4 şi 6 astronauţi, putând fi folosit pentru maxim 10 zboruri. Primele teste vor avea loc la sfârşitul acestui an. În 2009 vor avea loc alte teste, printre care şi zboruri atmosferice, iar în 2012, dacă totul merge bine, o capsulă Orion fără echipaj uman va orbita Pământul.

Ares rerpezintă evoluţia rachetelor Saturn V care au făcut posibilă aselenizarea, cât şi a actualelor SRB şi ET. Ares I va fi o racheta cu combustibil solid pentru ridicarea pe orbită a echipajului. O altă rachetă, mai complexă, Ares V, va fi folosită pentru a duce pe orbită modulul Orion şi restul de resurse necesare misunii. Cele două elemente se vor cupla pe orbită, o abordare nouă a NASA (deşi această variantă a fost discutată şi respinsă pentru proiectul Apollo). Ares V va fi propulsată atât de combustibil lichid cât şi solid. Motoarele folosite vor fi similare cu motoarele actualelor navete spaţiale. Ares IV ar putea însă încloui atât Ares I şi Ares V.

Altair va fi noul modul pentru aselenizare, propus pentru misiunile lunare, fiind o variantă îmbunătăţită a aceluiaşi tip de modul folosit în cadrul porgramului Apollo. Însă, spre deosebire de acesta, Altair va aseleniza cu întreg echipajul, în timp ce modulul Orion va rămâne pe orbita Lunii, fără echipaj la bord, aşteptând întoarcerea acestuia după terminarea misiunii. Primele misiuni fără echipaj uman al modului Altair vor avea loc între 2015 – 2018, continuând între 2016 – 2018 cu primele zboruri cu echipaj. În 2019 se plănuieşte primul zbor cu echipaj uman Orion/Altair care va coborî pe suprafaţa Lunii, prima misiune de acest gen de la sfârşitul programului Apollo din 1975.

Proiectul Constellation ne va ajuta să administrăm mai bine Staţia Spaţială Internaţonală, ne va duce din nou pe Lună, ne va duce în preajma unor asteroizi şi, în cele din urmă, cândva în jurul anului 2030, va duce primul om pe suprafaţa lui Marte. Acest proiect reprezintă următorul nostru pas în explorarea spaţiului cosmic, care ne va extinde şi mai mult frontierele către necunoscut.

Primul test real al hardware-ului implicat în proiectul Constellation va avea loc la sfârșitul lunii octombire 2009 prin testarea rachetei Ares I-X, o versiune de test pentru Ares-I.

Aerogelul

Pentru a captura particule fine de praf din coada cometei Wild-2 sau praf stelar, era nevoie de un material care să capteze particulele fără ca acestea să fie distruse în acest proces, datorită vitezei mari cu care acestea lovesc suprafața sondei.

Aerogelul este cel mai ușor material solid creat până acum, având densitatea aproapiată de cea a aerului. Modalitățile de producere sunt cunoscute încă din 1930, când Samuel S. Kistler și-a patentat metoda. Principiul este simplu, se crează un gel din doar patru componente, care apoi, în condiții de presiune și temperaturi speciale, este golit de conținutul de lichid, care este înlocuit cu aer. În acest fel, se obține un material solid, dar cu o porozitate foarte mare. Datorită miliardelor de staruri de aer din compoziția sa, aerogelul este un extrem de bun izolator, existând la un moment dat ideea de a/l folosi pe scară largă în industrie pentur acest scop, însă costurile de producție aveau să fie prea ridicate. În plus, datorită substanțelor necesare pentru fabricare, aerogelul este un produs toxic.

Aspectul unei cărămizi de aerogel este similar cu a fumuli de țigară, dar în formă solidă. Culoare albastră are aceiași explicație ca și albastrul cerului: moleculele din compoziție împrăștie în special lumina albastră, motiv pentru care umbra unei carămizi de aerogel este portocalie (culoarea cerului la apus). La atingere, aerogelul este elastic, senzația fiind asemănătoare cu atingerea unei bucăți de polistiren. La forțe mai mari, aerogelul este însă casant, ca sticla.

Soliditatea și porozitatea ridicată l-au făcut însă candidatul perfect pentru misiunea Stardust, unde aerogelul și-a câștigat faima. Starturi de aerogel de densități diferite au permis particulelor de ordinul a câtorva microni să fie frânate eficient și captate în starea lor naturală, fără nicio modificare fizică sau chimică a structuri lor. Pe lângă Stardust, aerogelul a mai fost folosit în același scop la bordul fostei stații spațiale rusești MIR, dar și la bordul navetelor spațiale. Aerogelul a fost folosit și pe Marte, pentru a proteja termic sondele care au aterizat pe suprafața Planetei Roșii (atât Pathfinder, cât și Spirit și Opportunity).

Oricine își poate comanda aerogel, United Nuclear comercializând aerogel granular (mai ușor de obținut și deci mai eiftin) sub diverse forme, cu prețuri între 5$ și 35$ (de la 100 centimetri cubi până la respectiv 950 centimetri cubi).

Stardust@Home

Stardust este o sondă trimisă de NASA să se întâlnească cu o cometă și să adune material din coada acesteia. Pe lânga asta, Stardust mai avea misiunea de a colecta praf stelar într-un material cu totul special denumit aerogel. Misiunea a fost un succes total, sonda întorcându-se cu bine acasă, supraviețuind intrării prin atmosferă la o viteză record.

Aerogelul a ajuns cu bine în laboratoarele NASA (din Houston, Centrul Spațial Johnson), dar studierea fiecarui micron din prețioasa substanță ar dura ani întregi, încât nu sunt puse la dispoziție decât două microscoape și un personal limitat. Așa că, în mod automat, sunt făcute fotografii bucăților de aerogel, fotografii puse la dispoziția oricui dorește să ajute cercetătorii să găsească urme de fire de praf solar. Aerogelul este plin de alte prostii și se estimează că sunt în total nu mai mult de 50 de astfel fire, așa că oricine are norocul și răbdarea să găsească așa ceva (efectiv acul în carul cu fân) va fi co-autor la articolul publicat cu această ocazie și va avea dreptul să își numească particula după cum dorește. Dacă însă sunteți conștiincioși dar mai puțin norocoși și nu găsiți nimic, Universitatea Berkeley oferă câteva premii de consolare constând într-un tur al laboratoarelor lor (dar nu poate plăti și drumul până acolo).

Pentru a particpa la Stardust@Home, trebui să citiți detaliile de pe site-ul oficial, să urmați un scurt curs online pentru a învăța cum să detectați urmele lăsate de potențialele fire de praf solar și să dați un test pentru a demonstra că v-ați însușit cunoștiințele necesare, abia după acest pas vi se va permite deschiderea unui cont. După care, vă sunt puse la dipsoziție imaginile și vânătoarea prafului stelar și a unui articol cu adevărat important începe.

Discovery (STS-128) aterizează

Naveta Discovery a fost lansată în data de 28 august 2009 de pe rampa 39A din cadrul Kennedy Space Center, după o serie de amânări cauzate de diverse probleme.

Misiunea navetei a fost de a duce la bordul ISS modulul logistic Leonardo, care conține o serie de intrumente științifice pentru experimente efectuate în microgravitate din domeniul chimiei și al biologiei, plus câteva componente necesare la bordul Stației Spațiale. Toate obiectivele misunii au fost finalizate cu succes, trei ieșiri în spațiu (EVA) ale astronauților fiind necesare, primele două pentru a încloui un revervor cu amoniac atașat modulului Columbus.

Discovery mai are de efectuat trei zboruri până la retragerea flotei de navete spațiale (finalul lui 2010). Următoarea lansare este programată în noiembrie, fiind penultimul zbor prevăzut pentru naveta Endeavour.