Aerogelul

Pentru a captura particule fine de praf din coada cometei Wild-2 sau praf stelar, era nevoie de un material care să capteze particulele fără ca acestea să fie distruse în acest proces, datorită vitezei mari cu care acestea lovesc suprafața sondei.

Aerogelul este cel mai ușor material solid creat până acum, având densitatea aproapiată de cea a aerului. Modalitățile de producere sunt cunoscute încă din 1930, când Samuel S. Kistler și-a patentat metoda. Principiul este simplu, se crează un gel din doar patru componente, care apoi, în condiții de presiune și temperaturi speciale, este golit de conținutul de lichid, care este înlocuit cu aer. În acest fel, se obține un material solid, dar cu o porozitate foarte mare. Datorită miliardelor de staruri de aer din compoziția sa, aerogelul este un extrem de bun izolator, existând la un moment dat ideea de a/l folosi pe scară largă în industrie pentur acest scop, însă costurile de producție aveau să fie prea ridicate. În plus, datorită substanțelor necesare pentru fabricare, aerogelul este un produs toxic.

Aspectul unei cărămizi de aerogel este similar cu a fumuli de țigară, dar în formă solidă. Culoare albastră are aceiași explicație ca și albastrul cerului: moleculele din compoziție împrăștie în special lumina albastră, motiv pentru care umbra unei carămizi de aerogel este portocalie (culoarea cerului la apus). La atingere, aerogelul este elastic, senzația fiind asemănătoare cu atingerea unei bucăți de polistiren. La forțe mai mari, aerogelul este însă casant, ca sticla.

Soliditatea și porozitatea ridicată l-au făcut însă candidatul perfect pentru misiunea Stardust, unde aerogelul și-a câștigat faima. Starturi de aerogel de densități diferite au permis particulelor de ordinul a câtorva microni să fie frânate eficient și captate în starea lor naturală, fără nicio modificare fizică sau chimică a structuri lor. Pe lângă Stardust, aerogelul a mai fost folosit în același scop la bordul fostei stații spațiale rusești MIR, dar și la bordul navetelor spațiale. Aerogelul a fost folosit și pe Marte, pentru a proteja termic sondele care au aterizat pe suprafața Planetei Roșii (atât Pathfinder, cât și Spirit și Opportunity).

Oricine își poate comanda aerogel, United Nuclear comercializând aerogel granular (mai ușor de obținut și deci mai eiftin) sub diverse forme, cu prețuri între 5$ și 35$ (de la 100 centimetri cubi până la respectiv 950 centimetri cubi).

Stardust@Home

Stardust este o sondă trimisă de NASA să se întâlnească cu o cometă și să adune material din coada acesteia. Pe lânga asta, Stardust mai avea misiunea de a colecta praf stelar într-un material cu totul special denumit aerogel. Misiunea a fost un succes total, sonda întorcându-se cu bine acasă, supraviețuind intrării prin atmosferă la o viteză record.

Aerogelul a ajuns cu bine în laboratoarele NASA (din Houston, Centrul Spațial Johnson), dar studierea fiecarui micron din prețioasa substanță ar dura ani întregi, încât nu sunt puse la dispoziție decât două microscoape și un personal limitat. Așa că, în mod automat, sunt făcute fotografii bucăților de aerogel, fotografii puse la dispoziția oricui dorește să ajute cercetătorii să găsească urme de fire de praf solar. Aerogelul este plin de alte prostii și se estimează că sunt în total nu mai mult de 50 de astfel fire, așa că oricine are norocul și răbdarea să găsească așa ceva (efectiv acul în carul cu fân) va fi co-autor la articolul publicat cu această ocazie și va avea dreptul să își numească particula după cum dorește. Dacă însă sunteți conștiincioși dar mai puțin norocoși și nu găsiți nimic, Universitatea Berkeley oferă câteva premii de consolare constând într-un tur al laboratoarelor lor (dar nu poate plăti și drumul până acolo).

Pentru a particpa la Stardust@Home, trebui să citiți detaliile de pe site-ul oficial, să urmați un scurt curs online pentru a învăța cum să detectați urmele lăsate de potențialele fire de praf solar și să dați un test pentru a demonstra că v-ați însușit cunoștiințele necesare, abia după acest pas vi se va permite deschiderea unui cont. După care, vă sunt puse la dipsoziție imaginile și vânătoarea prafului stelar și a unui articol cu adevărat important începe.

Discovery (STS-128) aterizează

Naveta Discovery a fost lansată în data de 28 august 2009 de pe rampa 39A din cadrul Kennedy Space Center, după o serie de amânări cauzate de diverse probleme.

Misiunea navetei a fost de a duce la bordul ISS modulul logistic Leonardo, care conține o serie de intrumente științifice pentru experimente efectuate în microgravitate din domeniul chimiei și al biologiei, plus câteva componente necesare la bordul Stației Spațiale. Toate obiectivele misunii au fost finalizate cu succes, trei ieșiri în spațiu (EVA) ale astronauților fiind necesare, primele două pentru a încloui un revervor cu amoniac atașat modulului Columbus.

Discovery mai are de efectuat trei zboruri până la retragerea flotei de navete spațiale (finalul lui 2010). Următoarea lansare este programată în noiembrie, fiind penultimul zbor prevăzut pentru naveta Endeavour.

Primul test pentru Ares I

Testul precedent, din 27 august, a fost oprit cu 20 de secunde înainte de pornire din cauza unor probleme electrice. Cu toate acestea, testul de joi, al primei trepte a rachetei Ares I, a fost unul cu succes. Cercetătorii au cules date legate de acustică, de puterea motorului și mai ales vibrațiile rachetei, date care vor fi extrem de folositoare inginerilor însărcinați cu finalizarea rachetelor Ares I și Ares V. Următorul test este planificat pentru vara anului următor. Structura rachetei este asemănătoare cu cele două boostere cu combustibil solid (SRB – solid rocket booster) care în prezent sunt folosite pentru a lansa naveta spațială. Forța generată de Ares I în cadrul acestui test a fost de aproximativ 16 MN, mai puțin de jumătate din forța generată de Saturn V.

Ares I este parte esențială a viitorului program Constellation și dacă finanțarea pentru acest program va supraviețui următoarei runde de negocieri administrative, va fi viitoarea rachetă care va duce oameni spre Lună și posibil și spre Marte, împreună cu Ares V, o variantă mult mai mare și mai puternică, care va fi folosită pentru transportul de materiale, Ares V urmând să bată recordul lui Saturn V care până în prezent a rămas racheta cea mai puternică construită vreodată.

Impactul LCROSS

Craterul spre care LCROSS va lansa treapta Centaur pentru studiul impactului acesteia cu suprafața lunară a fost ales după o lungă dezbatere și este vorba despre Cabeus A (polul sud lunar). Impactul cu treapta deja folosită a rachetei de lansare (Centaur) va fi studiat atât de pe orbita lunară, cât și de pe Pământ și vor fi căutate dovezi ale existenței apei înghețate sub suprafața lunară. După impactul treptei Centaur, sonda se va îndrepta într-un picaj controlat pentru a intercepta solul lunar expulzat de Centaur, va transmite datele acumulate spre Pământ și va lovi suprafața Lunii pentru a crea o nouă explozie controlată, dând ocazia cercetătorilor de la sol să adune mai multe date despre solul lunar.

LCROSS a avut unele probleme luna trecută și a consumat o bună parte din rezervele de combustibil, dar echipa care monitorizează sonda de la sol a precizat în aceiași conferință de presă că LCROSS mai are suficient combustibil pentru a-și continua până la capăt misiunea, problema fiind detectată din timp și remediată până în prezent.

Update: Locul impactului a fost modificat, fiind ales craterul mai mare din vecinătatea primei ţinte, numit Cabeus (şi nu Cabeus A).