Apollo 11: un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire

Pupitrele de comandă care au fost folosite în timpul misiunii Apollo 11

Apollo 11 a devenit mai real pentru mine când am ajuns să ating pupitrele îmbătrânite și încerc să mă întorc în timp, pe vremea când în încăperea în care mă aflu se fuma trabuc și se consuma în neștire pizza, bucatele zeilor moderni, semn al victoriei, al unui alt obiectiv bifat, al unei noi misiuni încheiate cu succes. Stau mărturie urmele de scrum de pe mocheta de sub picioarele noastre, rămase acolo, înghețate parcă în timp, conservate pentru a ne fi arătate. Aceeași mochetă pe care călcau cândva legendarii controlori de zbor. Pe ecranul din fața noastră s-a proiectat, odată, demult, primii pași ai unor ființe umane, semeni de-ai noștri, într-o altă lume. Pășim cu grijă printre pupitre, de parcă călcam printre morminte. Vorbim în șoaptă, ca într-un templu. Totul în jurul nostru pare sfânt, tot ce atingem ne propulsează într-o lume în care oamenii deveneau zei, când se legau de rachete ca-n basmele în care purecii se potcoveau cu 99 de ocale de fier și tot săreau până la cer, strigând că sunt prea ușori.

Undeva într-o parte, pe niște rafturi metalice, zac prăfuite o grămadă de dosare. Mă apropii de ele și-mi cade în mână unul cu coperți galbene, pe care scrie cu litere de-o șchioapă: Apollo 11 Lunar Surface Operation Plan. Simt cum genunchii se lichefiază, aproape că amețesc, aproape că aud vacarmul de acum patru decenii și jumătate: comenzi scurte dar concise, monitoare tremurânde, traiectoria proiectată pe ecranul uriaș din fața noastră, tensiune, cifre aruncate din stânga în dreapta, priviri tăioase, încordare, fum de țigare, voci care vin de pe Lună, alte voci care-i întrerup, teamă, viteză, poziție, combustibil, coordonate, un piuit scurt. Liniște. Vulturul a aterizat. Urale. Lacrimi. Oameni prăbușiți în scaune, priviri în gol, din nou urale, oameni care sar din scaune. Îmbrățișări, alte lacrimi, alte trabucuri aprinse, o nouă victorie. Cea mai mare dintre toate.

Apollo 11 Lunar Surface Operations Plan
Apollo 11 Lunar Surface Operations Plan

Audentes fortuna iuvat

Apollo 11 a însemnat punctul culminant al întregii curse spațiale, în care Statele Unite au trecut linia de sosire victorioși. Nu neapărat pentru că ar fi fost superiori în domeniul tehnologic, sau pentru că ar fi avut la dispoziție mai multe resurse, altele au fost ingredientele succesului pentru națiunea de dincolo de Atlantic: o mai bună organizare, o mai mare dorință de a demonstra că pot ajunge primii pe Lună (asasinarea lui Kennedy a fost un catalist în acest sens) și… un dram de noroc. Audentes fortuna iuvat sau, după cum le place să spună chiar ei, Fortune favours the bold.

După Mercury, în care oamenii au învățat cum să ajungă în spațiu a urmat Gemini, în care un echipaj din doi astronauți au exersat pașii necesari pentru o aselenizare: zboruri de lungă durată, rendez-vous și andocare pe orbită, activități extravehiculare. Apoi programul Apollo, care a făcut pași mici spre aselenizare. Totul era pregătit pentru misiunea din 16 iulie 1969. Repetiția a fost făcută deja, prin misiunile Apollo 9 și Apollo 10 și chiar dacă Apollo 11 avea să dea greș, timp mai era până la sfârșitul anului, pentru a se încadra în termenul oferit de fostul președinte Kennedy. Neil Armstrong (cel mai echilibrat din astronauți), Buzz Aldrin (specialistul în traiectorii și orbite, avea chiar un doctorat de la MIT în domeniu) și Michael Collins (veteran al misiunii Gemini 10) au fost selectați de către Deke Slayton pentru a forma echipajul misiunii.

Dar echipajul reprezintă doar vârful icebergului în cadrul unei misiuni de o asemenea anvergură. În camera de comandă din Houston lor se află o armată de controlori de zbori, orchestrați de directorul de zbor, care este direct răspunzător pentru orice decizie luată, de la decolare până la revenirea echipajului pe Pământ. Iar în timpul misiunilor Apollo, media de vârstă a acestora era de 26 de ani. Doar 26 de ani! Iar în spatele acestora, pentru fiecare pupitru, încă o armată de specialiști, care umplea clădirea 30 din complexul de la Houston. Specialiști care pot pune oricând mâna pe telefon și suna la cei care au construit computerul de bord, sistemul de propulsie sau orice subansamblu al rachetei sau al modulului lunar. În acest fel, zeci de mii de oameni au fost implicați în întregul program Apollo și, indirect, în aselenizare.

Lansarea Apollo 11 din 16 iulie a decurs fără cusur. Nu se pot lua oricum prea multe decizii, odată ce puternicele motoare F–1 se aprind, cu o forță pe care inginerii nu au mai fost în stare să o reproducă de atunci. Cei de la bord pot face un singur lucru: să anuleze misiunea, dacă ceva merge prost, și este o decizie care trebuie luată într-o fracțiune de secundă pentru a avea șanse de a scăpa cu viață. O rachetă de mici dimensiuni plasată în vârful capsulei o poate smulge cu o forță mai mare decât a primelor rachete Mercury și îl poate astfel îndepărta echipajul de un eventual incendiu care ar cuprind restul rachetei. Dar acest lucru nu a fost exersat decât în timpul testelor și din fericire niciodată într-o misiune Apollo.

Hermann Oberth, românul care l-a inspirat pe Wernher von Braun în tinerețe, se afla împreună cu aceasta în 16 iulie, la Florida, pentru a vedea cu ochii săi cum oamenii pornesc în prima călătorie spre Lună, despre care lumea credea acum câteva decenii că este un lucru imposibil. Departe totuși de planurile sale ambițioase, departe de ce visase von Braun cu câteva decenii înainte, Saturn V era totuși reală și se pregătea în acea dimineață de 16 iulie să decoleze cu adevărat spre Lună, sub privirea lui Oberth, dacă nu părintele, atunci cu siguranță bunicul rachetei de pe rampa LC-39A.

Aselenizarea

După 3 zile de drum și de verificări și răsverificări, echipajul ajunsese pe orbita Lunii. Urma una din fazele care nu au fost niciodată repetate într-o misiune, pe viu: aselenizarea. Desprinderea modulului lunar, în care se aflau Neil și Buzz, de nava rămasă în orbita Lunii (sau modulul de comandă), în care îi aștepta răbdător Michael Collins, probabil cea mai singuratică persoană din întregul univers, după cum avea să declare chiar el, câțiva ani mai târziu.

Din ziua în care ne-am născut am fost sortiți pentru acest moment și acest loc. Astăzi vom coborî un american pe Lună. Orice s-ar întâmpla astăzi aici, vă va urmări de acum înainte și va sta în spatele fiecărei decizii pe care le veți lua în viață. Am intrat în această cameră ca o echipă și o vom părăsi ca o echipă.

După acest mic discurs, Gene Krantz, controlorul de zbor însărcinat cu monumentala misiune de a superviza aselenizarea, a ordonat închiderea ușilor camerei de comandă.

De acum înainte, nimeni nu va intra și nimeni nu va părăsi încăperea până când echipajul va aseleniza, se va prăbuși pe Lună sau va abandona misiunea, pentru că acestea sunt singurele variante pe care le avem la dispoziție.

Pupitrul lui Gene Krantz, de unde a supervizat misiunea Apollo 11
Pupitrul lui Gene Krantz, de unde a supervizat misiunea Apollo 11

Imediat după decuplarea modulului lunar au început însă problemele: cei de la Houston nu aveau telemetria modulului lunar și pentru a comunica cu ei, trebuiau să folosească modulul de serviciu, aflat pe orbita Lunii și pilotat de Michael Collins. Era exasperant gândul că cea mai ambițioasă misiune din istoria omenirii putea fi amânată din cauza unor probleme de comunicație. Însă acestea fuseseră rezolvate prin câteva trucuri tehnice simple, urmare a sutelor sau miilor de ore simulări. Modulul lunar a început să frâneze, pornindu-și propulsorul principal, pentru a ieși de pe orbita lunară și pentru a intercepta suprafața, undeva în Marea Liniștii. Hărțile detaliate au fost realizate după fotografiile capturate de misiunile Apollo precedente sau folosind sonde fără echipaj umane. La Houston, Gene Krantz se asigura că are toate datele necesare pentru a continua misiunea. Charlie Duke, singura persoană de pe Pământ care avea dreptul să comunice cu echipajul (îndeplinea rolul de capcomcapsule communicator, după modelul misiunilor spațiale anterioare, pentru a reduce haosul din camera de comandă la o singură minte limpede și o singură voce) le-a comunicatscurt

You are GO for landing,

adică puteți purcede mai departe cu aselenizarea. Brusc, câteva lumini s-au aprins pe monitoarele din încăpere ca urmare a unei alarme la bordul modulului lunar. Neil Armstrong avea să raporteze imediat: “Alarmă 1202”. Stupoare. Nu mulți oameni de pe Pământ știau ce înseamnă un astfel de cod, generat de computerul de bord, dar din fericire, unul dintre ei, Jack Garman, se afla la Houston, undeva într-o sală din clădirea 30. Codul 1202 însemna că prea multe date erau procesate de computerul de bord, care depășeau capacitatea memoriei alocate, datorită unei configurări greșite. Din fericire, nu era o alarmă critică, dar cei din camera de comandă nu știau acest lucru. Jack Garman, expertul în computerul de bord al modului lunar l-a informat pe Steve Bales, ofițerul responsabil cu traiectoria modulului lunar, care i-a spus lui Gene Krantz că misiunea poate continua. Totul s-a întâmplat în câteva secunde. Gene Krantz nu a mai avut timp să verifice, l-a crezut pe cuvânt pe Bales și le-a comunicat celor din capsulă că aselenizarea poate continua. A urmat o altă alarmă, cu codul 1201, dar din nou, nu era ceva critic. Același lanț rapid de decizii, îngrijorarea se risipise, dar informaticienii vor avea de lucru de mâine, pentru a remedia bug-ul. Aselenizarea însă nu avea să fie amânată nici de o eroare de computer, iar misiunea Apollo 11 continua.

Apropiindu-se de suprafața Lunii, Neil Armstrong vedea deja prin hublou că peste tot erau o grămadă de bolovani și cratere mai mari decât se așteptau, iar aceștia aveau să-i incomodeze în mod sigur manevrele. A fost momentul în care Neil Armstrong a pus mâna pe manșă și a trecut controlul de pe pilot automat pe manual. Modulul lunar avea nevoie de o suprafață plată pentru a coborî pe solul lunar și ei nu aveau parte de așa ceva, din ceea ce observau de la o altitudine la care nici o sondă sau nici un alt astronaut nu au mai ajuns vreodată. Un computer de bord care dădea erori și când nu era întrebat nu putea fi lăsat să ia singur o astfel de decizie. Dacă modulul lunar s-ar fi răsturnat, echipajul ar fi fost probabil forțat să-și petreacă restul zilelor pe Lună, o perspectivă deloc plăcută. Până la urmă, provocarea lui Kennedy era și aceea de a-i duce pe astronauți teferi înapoi pe Pământ.

Din păcate, manevrele pentru căutarea unui loc potrivit pentru aselenizare nu făceau parte din planul inițial, astfel că cei doi aflați la bordul modulului lunar consumaseră deja combustibil prețios, necesar și pentru revenirea pe orbita Lunii și întoarcerea acasă. Nivelul aproximativ al acestuia era monitorizat de la Houston și la un moment dat Charlie Duke, cu cronometrul în mână, le-a comunicat că mai au combustibil doar pentru 60 de secunde. Totul avea să se reducă la un singur minut, în care echipajul fie aselenizează, fie se întorc pe orbită și ulterior pe Pământ. Fie rămân pentru totdeauna pe Lună. Neil raportează că a văzut praful selenar, pus și mișcare de motoarele lor. Charlie Duke le spune invariabil: „30 de secunde”, după care urmează o tăcere din care mai răzbeau doar scurtele mesaje ale lui Neil sau Buzz: “lumină de contact… oprire… okay, motor oprit”, după care câteva date tehnice.

The Eagle has landed.

Mulțimea adunată la Houston și în întreaga lume izbucnește în urale. Charlie Duke râde, se bâlbâie când îi răspunde lui Neil, dar nu mai contează. Le spune celor doi aflați pe Lună că în camera de comandă se respiră din nou, după ce toată lumea și-a ținut răsuflarea. Gene Krantz privește înmărmurit ecranul din fața sa, apoi se prăbușește în scaun, ca un Atlas modern, copleșit de emoție. Nu-i vine să creadă ce a reușit să facă echipa aflată în subordinea sa. O pagină din istoria omenirii se scria în acel moment, iar cei din Houston aveau prim-planul. Apollo 11 aselenizase cu succes.

Dacă mai întârziau câteva secunde, combustibilul rămas în rezervoare nu ar mai fi fost suficient pentru a se ridica din nou pe orbita lunară și a intercepta modulul pilotat de Collins. Unele surse că mai era combustibil pentru doar 7 secunde, cele mai rezervate dau totuși 45 de secunde. Toate însă sunt de acord, vorbim de secunde, mai puțin decât încap într-un minut.

Orarul prevedea o perioadă de relaxare pentru Neil și Buzz, dar cine putea să doarmă? Cu acceptul celor de la Houston, cei doi aventurieri s-au pregătit pentru ieșirea din modulul lunar, pentru o activitate extravehiculară legendară. Iar restul e istorie.

Cu toții ni-l amintim pe Neil Armstrong coborând scara modulului lunar. Este una din imaginile care cu siguranță au fost văzute măcar o dată de către orice persoană cu acces la un televizor. Descrierea solului lunar, apoi un mic salt și cuvintele memorabile: Un pas pic pentru om, un salt uriaș pentru omenire. I-a urmat Buzz, arborarea steagului Statelor Unite și colectarea de roci și praf lunar. Prima dată în buzunarele costumelor, pentru a fi absolut siguri că nu se întorc de pe Lună cu mâna goală, apoi în dispozitivele special pregătite.

Apoi a urmat instalarea unor experimente științifice, unul dintre ele funcționând și astăzi. Este vorba despre un panou de vreo 60 de centimetri pe care se află instalate 100 de oglinzi îndreptate spre Pământ pentru ca cercetătorii să poată trimite un fascicul laser care va fi reflectat de aceste oglinzi și se va întoarce înapoi. Trebuie spus că lumina are nevoie de mai mult de o secundă pentru a ajunge de la Pământ la Lună și având în vedere că viteza luminii este o constantă universală, măsurând timpul parcurs de fasciculul laser, se poate determina cu o precizie ridicată distanța Lunii față de Pământ și viteza cu care Luna se depărtează de noi (3.8 cm pe an).

Luna 15 și Apollo 11

Însă Buzz Aldrin și Neil Armstrong nu au fost singuri pe Lună. Și vă asigur că nu este vorba de nici o poveste cu iz de conspirație. În 13 iulie 1969, o sondă sovietică, Luna 15, decola de pe Pământ, cu aceiași destinație. Patru zile mai târziu, aceasta s-a înscris pe o orbită selenară, unde a rămas până în 21 iulie. Într-una din transmisiunile în direct de pe suprafața selenară, pe boltă, în spatele astronauților americani, se poate vedea, timp de câteva secunde, tranzitul acestei sonde. O stea care apare de nicăieri, sclipește, apoi dispare, la fel cum face astăzi Stația Spațială Internațională pe bolta Pământului. A fost, dacă vreți, un salut al rivalilor de acasă, o expresie a unei curse pierdute. Sau poate URSS dorea să se asigure că americanii au pus cu adevărat piciorul pe Lună. După 52 de orbite, Luna 15 s-a prăbușit pe suprafața selenară, încheindu-și misiunea cu două ore înainte de plecarea echipajului Apollo 11.

Promisiunea respectată

Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins s-au întors cu bine acasă după 8 zile, în 24 iulie 1969 și au fost primiți ca niște eroi. Respectaseră promisiunea lui John F. Kennedy de a trimite un echipaj pe Luna și de a-l aduce cu bine înapoi până la sfârșitul deceniului. Mai mult decât atât, echipajul Apollo 11 și restul misiunilor selenare au adus pe Pământ importante probe din solul lunar, pentru a fi analizat în detaliu în laboratoarele de pe Pământ. Și mai mult, era doar prima dintr-o serie de câteva zboruri spre Lună. După Neil și Buzz, câțiva dintre colegii lor se vor întoarce, pentru a demonstra că aselenizarea din 21 iulie 1969 nu a fost un accident, ci a reprezentat cu adevărat primii noștri pași în afara țarcului proverbial al lui Țiolkovski (care spunea că Pământul este leagănul omenirii, dar că nici o ființă nu-și petrece întreaga viață în leagăn).

Pentru Neil Armstrong, Buzz Aldrin sau Michael Collins, Apollo 11 a fost ultima misiune în spațiu. După teribila aventură, cei trei au încercat să-și găsească alte ocupații, iar cel mai activ a fost (și este în continuare) Buzz Aldrin, care la 88 de ani continuă să apară în public și să promoveze în continuare explorarea spațiului cosmic. Este un adept al misiunilor spre Marte într-un singur sens, adică colonizatorii ar trebui, spune Buzz, să plece spre planeta roșie cu gândul de a rămâne acolo pentru tot restul vieții și pentru a fonda colonii. Pe de altă parte însă, Neil Armstrong s-a retras imediat din viața publică și a fost mereu rezervat în declarații. S-a stins din viață în 25 august 2012, la 82 de ani.

Aventura continuă

Apollo 11 nu a făcut decât să deschidă un nou capitol în explorarea Lunii. Misiunile următoare au fost din ce în ce mai îndrăznețe, au stat din ce în ce mai mult pe Lună și au adus de acolo tot mai multe probe de roci și praf selenar. Cunoaștem astfel mai multe despre Lună, dar nu acesta este moștenirea lăsată de programul Apollo. Nu am câștigat doar cunoștințe despre cum să construim rachete puternice, dar am demonstrat că omul poate părăsi planeta natală și se poate aventura spre alte lumi, rezervate cândva doar zeilor. Și toate acestea printr-o colaborare și un efort național probabil fără precedent.

(text apărut pentru prima dată în revista Știință&Tehnică, septembrie 2014)