Tiangong-1 se prăbușește necontrolat în câteva zile

În 29 septembrie 2011, China devenea a treia națiune care lansa o stație spațială: Tiangong-1. Cinci ani mai târziu, China recunoaște oficial că a pierdut legătura cu Tiangong-1 și că nu o mai poate controla, urmând ca aceasta să revină necontrolat prin atmosferă. La o masă de peste 8.5 tone, există șanse destul de mari ca fragmente din stația spațială să supraviețuiască trecerii prin atmosferă și să ajungă pe suprafața Pământului.

În primul rând trebuie spus că Tiangong-1 nu este chiar o stație spațială propriu-zisă: este un modul cilindric, lung de 10.3 metri și cu un diametru de 3.4 metri, care a rămas câțiva ani pe orbită și care a fost vizitat în două rânduri de echipaje de taikonauți. Pentru a avea termeni de comparare, Salyut-1, prima stație spațială, cântărea peste 18 tone, MIR avea aproape 130 tone iar ISS are astăzi aproape 420 tone (MIR a revenit controlat prin atmosferă în 2001 și resturile stației spațiale au căzut în sudul Oceanul Pacific, departe de așezările umane). Doar modulul american Harmony, care este parte a ISS, are o lungime de 7.2 metri și un diametru de 4.4 metri, cântărind peste 14 tone, iar fostul vehicul european ATV, folosit pentru aprovizionarea ISS, avea o lungime de 10.3 metri și un diametru de 4.5 metri.

Însă cele 8.5 tone reprezentau încărcătura maximă pe care racheta Changzheng 2F/G o putea urca pe orbită terestră joasă, pentru că Tiangong-1 a fost inițial plasat pe o orbită aproape circulară, la o altitudine de 350 km, ulterior orbita fiind ridicată la 362 km. La această altitudine este însă nevoie de ajustări periodice (adică de activări ale propulsoarelor de la bord), pentru a compensa frecarea cu straturile superioare ale atmosferei, care reduce în timp altitudinea. Stația Spațială Internațională folosește o navă Progress, andocată, al cărui propulsor este pornit o dată la câteva săptămâni, pentru a ridica orbita cu câțiva kilometri, deși ISS se află de obicei la o altitudine de peste 400 km.

Shenzhou-8 a efectuat două andocări cu Tiangong-1 (3 și 14 noiembrie 2011), fiind pentru prima dată când două vehicule chinezești se întâlneau și andocau pe orbită, testând astfel sistemul de cuplare dintre cele două vehicule și pregătind misiunea Shenzhou-9.

Shenzhou-9 a fost lansată în 16 iunie 2012, fiind a patra misiune chinezească cu echipaj uman, la bord aflându-se Jing Haipeng (al doilea zbor în spațiu, după Shenzhou-7), Liu Wang (primul zbor în spațiu) și Liu Yang (prima femeie taikonaut). În 18 iunie 2012, Shenzhou-9 a andocat la Tiangong-1 și echipajul s-a transferat în stația spațială, unde a petrecut 8 zile.

Echipajul de taikonauți al Shenzhou-9, în interiorul stației spațiale Tiangong-1

Al doilea și ultimul echipaj de taikonauți a vizitat Tiangong-1 între 13 și 25 iunie 2013, când echipajul format din Nie Haisheng Zhang Xiaoguang și Wang Yaping la bordul Shenzhou-10 a stabilit un record de longevitate pentru o misiune spațială chinezească (30 de zile de la lansare și până la revenirea la sol).

După doi ani, în care Tiangong-1 și-a bifat obiectivele, CNSA, agenția spațială din China, l-a abandonat pe orbită. În martie 2016, CNSA a declarat că nu mai poate controla stația spațială, dar aceasta pare să își fi menținut integritatea structurală. Tiangong-1 este doar un pas intermediat în planul ambițios chinezesc: în prezent avem pe orbită și stația spațială Tiangong-2 (din sepembrie 2016), care a fost deja vizitată de Shenzhou-11 și a găzduit timp de 30 de zile un echipaj format din doi taikonauți. Însă probabil Tiangong-2 nu va mai primi și alți musafiri, pentru că în curând China va construi pe orbită o stație spațială în adevăratul sens al cuvântului, formată din mai multe module interconectate, care urmează să fie finalizată și funcțională în anul 2022. Tianhe, un vehicul derivat din Tiangong-1, va fi folosit pentru aprovizionarea noii stații spațiale, așa cum Progress este folosit pentru aprovizionarea ISS.

Agenția Spațială Europeană (ESA) estimează că Tiangong-1 va reveni pe Pământ în perioada 30 martie – 2 aprilie, însă este dificil de oferit o predicție precisă, pentru că nu se cunoaște poziția exactă a stației spațiale: STRATCOM (SUA) și CNSA (China) oferă valori diferite atât pentru altitudine, cât și în ceea ce privește înclinația exactă a stației spațiale (220.3 x 233.6 km conform Chinei, în scădere cu 2.3 km față de ziua precedentă și 213 x 235 km conform SUA, valorile comunicate în 22 martie 2018). Cert este că în ultimele zile, altitudinea scade cu peste 2 kilometri în fiecare zi, iar în prezent punctul cel mai înalt al orbitei nu trece de 220 kilometri. Este foarte probabil ca Tiangong-1 să nu mai efectueze o orbită completă în jurul Pământului dacă altitudinea sa ajunge la 120 kilometri, lucru care se va întâmpla în jurul datei de 1 aprilie.

Pentru că Agenția Spațială Chineză nu oferă informații detaliate despre structura Tiangong-1, este greu de prevăzut cum se va comporta la trecerea prin atmosferă și ce masă va ajunge înapoi pe Pământ. Este sigur însă că teritoriul țării noastre va fi ocolit de eventualele fragmente Tiangong-1: stația spațială are o înclinație orbitală de 42.8 grade, ceea ce înseamnă că fragmentele nu vor depăși o bandă în jurul ecuatorului situată între 42.8 grade nord și 42.8 grade sud. Cel mai sudic punct al României are latitudinea de 43.6 grade, deci ne aflăm în exteriorul zonei unde există riscul să cadă fragmente al stației spațiale chineze.

Tiangon-1 ocupă doar locul 50 într-un clasament al celor mai mari sateliți care au revenit necontrolat prin atmosfera Pământului, prima poziția fiind ocupată de Skylab, prima stație spațială americană, care a avut 77 de tone când a reintrat în atmosferă deasupra Australiei fără să rănească pe nimeni, iar fragmente din această stație spațială fiind ulterior recuperate.

Tiangong-1
Zona unde este probabil să cadă fragmente din stația spațială Tiangong-1. Teritoriul României se află în afara acestei zone.