Iran – scurtă istorie a sateliților persani

În 2009, Iran devine a 9 națiune capabilă să lanseze independent sateliți proprii, din cele 10 națiuni existente în acest moment are au această posibilitate (Coreea de Nord s-a alăturat acestui club select în 2012). O rachetă Safir-1 de producție proprie avea să lanseze în 2 februarie 2009 satelitul Omid, concomitent cu cea de-a 30-a aniversare a Revoluției Iraniene din 1979.

Agenția Spațială Iraniană (ISA) este fondată în 2004. Înainte de Safir, iranienii foloseau un propulsor în două (ulterior trei) trepte cu combustibil lichid, Kavoshgar, pentru zboruri suborbitale, care putea ajunge până la 200 kilometri altitudine, dar nu era suficient de puternic pentru a ajunge pe orbită. Kavoshgar este derivată din racheta balistică Shahab-3, la rândul ei de inspirație nord-coreeană (Nodong-1). De astfel colaborarea dintre Iran și regimul de la Phenian în acest domeniu este una binecunoscută. Kavoshgar-1 zboară pentru prima dată în 4 februarie 2008, pe o traiectorie suborbitală, urmată de Kavoshgar-2 în noiembrie 2008.

Safir-1 a fost lansată pentru prima dată în 17 august 2008 de la baza din Semnan, însă se pare că nu avea nici un satelit la bord. Chiar și dacă ar fi avut, acesta a fost distrus de explozia care a avut loc la scurt timp după lansare. A fost doar un test, pentru că a doua lansare, Safir, avea să plaseze primul satelit iranian pe orbită. Omid nu era însă un satelit foarte complex: un cub cu latura de 40 centimetri, cântărind doar 27.3 kilograme. La fel ca și Sputnik, acesta conținea doar un transmițător radio, cu care oficialii de la Teheran putea dovedi relativ ușor că satelitul lor a ajuns pe orbită. În 25 aprilie 2009, satelitul Omid revine în atmosfera Pământului, după ce își încheie misiunea (bateriile de la bord s-au consumat în jurul date de 20 februarie). A parcurs peste 700 de orbite joase (246 x 377 km), la o înclinație de 55.5 grade.

Omid nu a fost însă primul satelit iranian care a ajuns pe orbită, însă a fost primul care a ajuns în spațiu lansat de o rachetă iraniană. În 2005, Sina-1 a fost lansat de către o rachetă rusească Kosmos-3M de la baza din Plesetsk.

În 3 februarie 2010, la bordul rachetei Kavoshgar-3 ajung în spațiu, într-un zbor suborbital, un șobolan, două broaște țestoase și câțiva viermi.

După succesul lansării satelitului Omid, Iranul a început să lucreze la dezvoltarea unei noi generații a rachetei Safir (denumită Safir-B), capabilă să urce încărcături de două ori mai grele pe orbită. Pentru acest lucru s-au folosit două boostere cu combustibil solid atașate rachetei principale. În 15 iunie 2011, o rachetă Safir-B1 transportă pe orbită (236 x 299 km) al treilea satelit iranian, Rasad-1, care a avut o masă de 15.3 kilograme. Dotat cu panouri solare pentru generarea electricității, Rasad-1 funcționează timp de 3 săptămâni, timp în care este folosit pentru observarea suprafeței terestre,a vând la bord o cameră cu o rezoluție de 150 metri/pixel. În 6 iulie 2011, Rasad-1 își încheie misiunea și se dezintegrează în atmosfera Pământului.

Însă racheta Kavoshgar nu este uitată și este folosită de Iran pentru a încerca să lanseze o capsulă cu o maimuță spre orbită. Un test are loc în 11 martie 2011, când o rachetă Kavoshgar-4 lansează o capsulă fără ocupant. Din păcate, lansarea Kavoshgar-5 din septembrie 2011, în care se afla și o maimuță, este un eșec.

Iranienii îmbunătățesc și mai mult racheta Safir (1-B) și în 3 februarie 2012 lansează satelitul Navid (Navid-e-Elm va Sana’t), care avea o masă de 50 de kilograme. Navid este folosit timp de 2 luni, pentru monitorizarea dezastrelor naturale și pentru observații meteorologice, până în 1 aprilie 2012. Prima imagine primită de la Navid a fost în 8 februarie 2012, la 5 zile după lansare.

Urmează trei lansări eșuate pentru Iran, neconfirmate oficial, în 23 mai 2012, 1 octombrie 2012 și 20 martie 2014. Primele două tentative erau pentru lansarea noului satelit Fajr iar cea din 2013 trebuia să pună pe orbită satelitul Tadbir, o variantă evoluată a lui Navid. Acesta ar fi ajuns pe orbită dacă treapta superioară nu s-a oprit cu câteva secunde mai devreme. În cele din urmă, în 2 februarie 2015, Iranul lansează satelitul Fajr (50 kilograme, Safir poate urca în spațiu maximum 60 kilograme), la exact 6 ani după primul succes orbital iranian. Fajr a rămas pe orbită 23 de zile.

Racheta Safir, înainte de lansarea satelitului Fajr din Iran
Racheta Safir, înainte de lansarea satelitului Fajr din Iran

În paralel în Iran continuă și programul Kavoshgar și Iranul afirmă că în 2013 a lansat de două ori câte o maimuță în spațiu, în două zboruri suborbitale din 29 ianuarie și 14 decembrie 2013, însă informația nu a putut fi verificată de o sursă externă Iranului. Pentru astfel de zboruri, Iranul folosește capsula Pishgam, care urmează să fie adaptată pentru a putea transporta și persoane în spațiu, în viitorul apropiat (până în 2019 pe orbită și până în 2025 pe Lună, conform declarațiilor oficiale de la Teheran).

Agenția Spațială din Iran— a prezentat în 2010 noul său propulsor, Simorgh, însă până în prezent acest nu a fost inaugurat. Simorgh poate urca un satelit de 60-100 de kilograme până la o altitudine de 500 km. După Simorgh, ISA plănuiește să construiască o rachetă mai puternică, Qoqnoos, despre care însă nu a oferit prea multe detalii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *