Planurile Indiei

Nu doar China este țara din Asia cu planuri ambițioase pentru viitorul apropiat în ceea ce privește explorarea spațiului cosmic. Programul spațial indian este unul solid, care progresează bazându-se pe misiuni ambițioase și costuri de un ordin de mărime mai scăzute decât misiuni similare americane.

Pentru India, calul de cursă lungă este PSLV, sau Polar Satellite Launch Vehicle, una din cele patru lansatoare indiene folosite de-a lungul timpului. Satellite Launch Vehicle (SLV) și Augmented (sau Advanced) Satellite Launch Vehicle (ASLV) au fost primele rachete folosite de către India. Toate lansările au avut (și au în continuare) loc de la centrul Satish Dhawan, cunoscut și sub numele Sriharikota High Altitude Range. În 1978, prima lansare a unui satelit este sortită eșecului, însă doi ani mai târziu SLV pune pe orbită satelitul Rohini-1 (RS-1). Mai urmează alte două încercări în 1981 și 1983, însă doar ultima a fost un succes. Intră în scenă ASLV, care are parte tot de patru lansări, însă primele două, din 1987 și 1988 se dovedesc un eșec. În 1991 are loc un succes parțial, satelitul fiind plasat pe o altă orbită decât cea planificată, dar ultima lansare ASLV din 1994 este una de succes. Aceste rachete au fost înlocuite însă în 2001 de a doua generație de vehicule: Geosynchronous Satellite Launch Vehicle (GSLV) și  Polar Satellite Launch Vehicle (PSLV), GSLV fiind varianta mai puternică, dar folosită mult mai rar și cu mai puțin succes. PSLV înregistrează singurul său eșec doar în 1993, în timpul primei lansări, de atunci fiecare lansare a acestei rachete a fost un succes, lansând sateliți de comunicație, sateliți pentru sistemul de poziționare regională a Indiei (IRNSS), dar și două misiuni interplanetare: Chandrayaan-1 spre Lună, în 2008 și Mars Orbiter Mission (Mangalyaan) spre Marte, în 2013. India a devenit astfel a patra putere spațială care a reușit să transporte cu succes o sondă pe orbita lui marte, după SUA, URSS/Rusia și Europa. Pe de altă parte, GSLV a avut parte de nouă lansări (debutând în 2001), însă doar patru dintre acestea au fost reușite.

În prezent, există trei variante ale lansatorului PSLV: varianta fără boostere PSLV-CA (core alone), varianta cu boostere PS0M (sau S-9) – care este și varianta standard și PSLV-XL, care înlocuiește cele 6 boostere PS0M cu PS0M-XL sau (S-12). Lansarea din 19 ianuarie, care a pus pe orbită satelitul IRNSS-1E, a folosit varianta PSLV-XL, iar acestă rachetă nu este interesantă doar prin plasarea celor patru trepte, dar și prin secvența de lansare. Astfel, propulsoarele PS1 (sau S-138) cu combustibil solid ale primei trepte pornesc când numărătoarea inversă ajunge la zero. După 0.42 secunde, este aprinsă prima pereche de boostere, urmate de a doua pereche de boostere, la 0.20 de secunde distanță. A treia pereche de boostere este activată abia la 25 de secunde după lansare. Prima pereche își termină combustibilul după 68.9 secunde și se desprind de lansator, urmate la 0.2 secunde de a doua pereche iar a treia pereche le urmează după 23 de secunde. La un minut și 50.9 secunde, prima treaptă își termină complet combustibilul solid și are loc prima separare la o altitudine de peste 50 de kilometri. Motorul cu combustibil lichid Vikas este activat imediat, pentru a propulsa racheta mai departe. După 4 minute și 23 de secunde de la lansare are loc a doua separare și pornirea propulsoarelor PS3 (sau S-7) cu combustibil  solid ale celei de-a treia trepte, care ard pentru 70 de secunde. După terminarea combustibilului și separare, ultima treaptă, propulsată de 2 motoare L-2-5 (cu combustibil lichid), este activată doar când racheta ajunge în poziția optimă pentru inserția orbitală, perioadă care în cazul satelitului IRNSS-1E a fost de 10 minute. Precizia inserției orbitale este de 5 kilometri altitudine și 0.2 grade inclinație.

Ce urmează însă pentru India? ISRO, agenția spațială națională, a declarat că intenționează să lanseze câte o rachetă în fiecare lună din 2016, pentru a face față cererii care vine din sectorul privat. Însă următoarele două misiuni, din februarie și martie, urmează să transporte pe orbită încă doi sateliți IRNSS, completând astfel constelația de sateliți dedicați poziționării regionale disponibile în India, care, pentru teritoriul propriu, poate astfel renunța la servicii sateliților GPS. Un număr de alți 4 sateliți de rezervă vor fi lansați în viitorul apropiat de către ISRO, însă sistemul este considerat complet și funcțional cu doar 7 astfel de sateliți (5 fiind deja lansați).

În 2018, India plănuiește să continue programul Chandrayaan-1 și să lanseze o nouă misiune selenară, Chandrayaan-2, același an în care China își propune să studieze fața nevăzută a Lunii. Deși Chandrayaan-1 a funcționat jumătate din perioada estimată inițial, misiunea a fost considerată una de succes pentru că a fost pentru prima dată când de pe orbita Lunii s-a pus în evidență prezența apei moleculare în solul selenar. Chandrayaan-2 este o misiune mai ambițioasă, care-și propune să trimită pe Lună un lander, un rover, dar și o sondă de legătură, plasată pe orbita Lunii.

Cu toate că misiunea Mars Orbiter Mission este încă funcțională, India speră să poată profita de alinierea dintre Pământ și Marte din 2020 și să lanseze o nouă misiune spre Planeta Roșie, de acestă dată în parteneriat cu Franța. Pentru că noua misiune este mai ambițioasă și India vrea să pună pe suprafața planetei un lander (care spre deosoebire de un rover, este o platformă staționară, care nu se poate deplasa pe suprafața marțiană). Dacă acest parteneriat va reuși, va fi o premieră importantă pentru cele două state, pentru că până în prezent doar Statele Unite au reușit să ajungă cu un vehicul pe suprafața lui Marte.

Cât despre planurile unui zbor orbital cu echipaj uman, aici planurile sunt destul de vagi. Cel mai probabil, racheta folosită va fi GSLV, însă acesta nu este încă destul de robustă pentru lansarea unui echipaj, iar data pentru un astfel de zbor nu va fi mai devreme de 2021. Cu toate acestea, primul și singurul cetățean indian ajuns pe orbită este Rakesh Sharma, care a zburat în cadrul programului Intercosmos, în misiunea sovietică Soyuz T-11, în care capsula Soyuz a andocat cu stația spațială Salyut-7, în 1984.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *