Angara și războiul tonajelor

Delta IV-Heavy este în prezent racheta care poate transporta cele mai mari încărcături pe orbită terestră joasă (LEO, acolo unde se găsește Stația Spațială Internațională și o serie de sateliți), de aproape 23 de tone. Recordul absolut îi aparține evident lui Saturn V, care putea urca pe LEO nu mai puțin de 118 tone. Urmează Proton, racheta rusă cu ale sale 21.6 tone iar apoi Ariane 5 cu 21 de tone. Pe hârtie, calculele spun că SLS, viitorul lansator american se va plasa detașat pe locul 1 cu 130 de tone iar Falcon Heavy, lansatorul celor de la SpaceX care își va face debutul în curând va putea transporta pe orbită 53 de tone.

Pentru orbita geostaționară, acolo unde sunt plasați majoritatea sateliților de telecomunicații, așadar o piață cu un viitor destul de sigur, locul 1 este ocupat de aceiași Delta IV-Heavy (aproape 13 tone), urmată însă îndeaproape de Ariane 5 (10 tone) și Atlas V (8.7 tone).

Noul lansator rus Angara (denumit astfel după un râu ce străbate Siberia), testat cu succes săptămâna trecută în configurația sa minimală, vine să înlocuiască un număr de rachete ex-sovietice (Proton, Rockot) și să reducă dependența Rusiei de cosmodromul de la Baikonur sau de tehnologii ucrainiene, folosite în rachetele Dnepr sau Zenit. Angara este prima rachetă dezvoltată în spațiul post-sovietic, folosind materiale noi și combustibil cât mai puțin poluant.

În 9 iulie 2014 a avut loc zborul primei rachete Angara, denumite 1.2PP. A fost un zbor suborbital, planificat inițial pentru 25 iunie și amânat apoi până în 27 iunie. Conform declarațiilor oficiale, misiunea a fost un succes și pentru sfârșitul acestui an este planificat deja următorul test, de data aceasta într-o variantă mult mai complexă, Angara 5.

Familia Angara numără în acest moment pe hârtie 3 membri: Angara 1, Angara 3 și Angara 5. Inițial se dorea și o variantă Angara 7, dar dezvoltarea acesteia a fost oprită și sunt șanse minime să fie construită vreodată, din cauza costurilor prea mari. Angara este o rachetă modulară, care poate fi ușor adaptată nevoilor, în dezvoltarea căreia a fost înglobată experiența proiectării rachetei Energia, una din cele mai interesante rachete care a zburat vreodată, cu o viață mult prea scurtă însă.

Angara 1, cea mai simplă configurație, presupune un singur booster central, denumit URM–1 (УРМ – универсальных ракетных модулей, modul universal), propulsat de un motor RD–191, alimentat cu kerosen și oxigen. Motorul este derivat din motorul cu combustibil lichid RD–170, folosit pentru celebra rachetă Energia din anii ’80. A doua treaptă, URM–2, este propulsată de motorul RD–0124 (care folosește tot kerosen și oxigen).

Angara 3 este practic o rachetă Angara 1 cu alte două propulsoare URM–1 atașate simetric. Datorită posibilității de a reduce puterea motorului RD–191, boosterul central nu va funcționa la putere maximă decât după terminarea combustibilului și îndepărtarea celor două boostere secundare.

Angara 5, cea mai puternică variantă prevăzută să zboare, va avea 4 module URM–1 în jurul celui central (deci un număr total de 5 boostere URM–1), deasupra cărora vom avea același URM–2 ca în celelalte cazuri deja discutate. Există și varianta Angara 5P care ar urma să transporte echipaj uman la bordul capsulei succesoare actualului Soyuz, denumită PTK NP, aflată în prezent în dezvoltare.

Angara 1 va putea urca doar 3.8 tone pe orbita terestră joasă, dar Angara 5 va putea avea o încărcătură de 24.5 tone pentru LEO și de maximum 7.3 tone pentru orbita geostaționară, ea urmând să devină principalul lansator al Federației Ruse, alături de venerabila rachetă Soyuz, care nu va fi retrasă prea curând din uz.

angara-rocket-first-launch-liftoff

Angara 1.2PP, primul zbor al noii generații de lansatoare rusești