28 decembrie – 11 ianuarie

Analizele imaginilor și datelor transmise de sonda Dawn de pe orbita lui Vesta sugerează faptul că în urmă cu 2-3 miliarde de ani, ciocniri violente cu alți asteroizi au adus material bogat în carbon pe suprafața sa. Suprafața planetoidului s-a solidificat acum 4 miliarde de ani, reprezentând în prezent un jurnal al celor petrecute în sistemul solar de atunci, unul din principalele motive pentru care Vesta a fost aleasă destinația sondei Dawn. Dacă meteoriții au dus substanțe bogate în carbon pe suprafața lui Vesta, este foarte probabil ca astfel de impacturi să fi avut loc în acea perioadă în tot sistemul solar și Pământul (sau Marte) să fi primit astfel cărămizile chimice necesare dezvoltării ulterioare a vieții.

Zvonurile despre viitoarea misiune de amploare a NASA se modifică de la o lună la alta. Dacă acum puțin timp se discuta despre desprinderea unui modul al Stației Spațiale Internaționale și plasarea acestuia în punctul Lagrange L2 al sistemului Pământ – Lună, acum se pare că unul din planurile agenției spațiale americane ar fi acela de a capta un asteroid de mici dimensiuni și de a-l plasa pe orbita Lunii. Conform primelor estimări, un astfel de plan ar costa puțin peste 2 miliarde de dolari și ar putea fi realizat undeva în anii 2020. Dacă misiunea se va concretiza sau va rămâne doar un zvon, rămâne de văzut. Cert este că după lansarea telescopului spațial James Webb, NASA rămâne fără o viziune clară a obiectivelor sale pe termen mediu și lung.

Misiunile cosmice de lungă durată pot favoriza apariția bolii Alzheimer. Mai precis, se pare că acesta ar fi un nou efect al radiațiilor solare la care va fi expus un echipaj aflat dincolo de orbita Pământului, pe lângă un risc crescut de apariție a cancerului, probleme cardiovasculare sau ale sistemului osos. În prezent, echipajul ISS este în mare parte protejat de radiațiile cosmice grația câmpului magnetic al Pământului, un viitor echipaj uman care ar pleca spre Marte, sau chiar o prezență umană de lungă durată pe Lună, va trebui să poată fi protejat de fluxuri de radiații cosmice, care provin în marea lor majoritate chiar de la Soare. Până în prezent, cea mai lungă expediție cu echipaj uman desfășurată dincolo de confortul orbitei Pământului a fost Apollo 17, ultima misiune care a selenizat și care a durat 12 zile și jumătate. O călătorie dus-întors până spre Marte ar putea dura și până la 3 ani.

Între timp, pe Marte, Curiosity își vede de treabă. Dacă vă întrebați ce mai face roverul marțian, ei bine, acesta a început să șteargă praful. Este vorba despre un instrument nou adus pe suprafața Planetei Roșii cu care roverul poate da la o parte praful de pe o rocă înainte de a o analiza.

Un meteorit de 320 de grame, descoperit în 2011 în nordul Africii și denumit NWA 7034 este, se pare originar de pe Marte. Noutatea este faptul că acesta conține de 10 ori mai multă apă decât indicau meteoriții precedenți, el fiind în același timp mult mai bătrân (2 miliarde de ani) decât ceilalți meteoriți marțieni descoperiți (65 la număr).

O veste bună și una proastă de la Apophis, asteroidul care dă târcoale Pământului o dată la aproximativ 7 ani și despre care se spune că s-ar putea să ne ciocnească în 2029 sau 2036. Vestea proastă este că Apophis ar putea fi mai mare decât credeam până acum, cel puțin așa susțin datele oferite de telescopul spațial Herschel, calculate cu ocazia trecerii asteroidului pe lângă Pământ. Noul diametru este de 325 ± 15 m, față de 270 ± 60 m cât se considera până în prezent. Datele nu au fost confirmate și de radarele de la sol, dar trebuie precizat că măsurările telescopului spațial s-au bazat pe albedoul asteroidului și a considerat că acesta are o formă sferică, lucru care se știe că nu este adevărat. Vestea bună este că noile calcule făcute cu prilejul trecerii lui Apophis prin vecinătatea noastră exclud un impact cu Pământul în 2029 și în 2036, micșorând semnificativ șansele ca acesta să aibă loc (care sunt mai mici de 1 la 1 milion pentru un impact în 2029). Discuția rămâne însă deschisă pentru decadele următoare. Un impact cu un meteorit de asemenea dimensiuni nu ar fi atât de catastrofal precum a fost impactul care a dus la dispariția dinozaurilor, dar va distruge totul pe o rază de sute de kilometri de locul impactului și consecințele vor fi resimțite la nivel planetar. Mai multe date despre Apophis vor fi prezentate în cadrul Conferinței Internaționale pentru Apărare Planetară care va avea loc între 15-19 aprilie la Flagstaff, Arizona (SUA).

10 Comments

  1. De curiozitate, daca ar fi sa se intample candva aceasta ciocnire, cu cat timp inainte am cunoaste cu precizie locul impactului? As tinde sa cred ca am avea timp destul sa evacuam zona afectata, insa recunosc ca nu stiu precis cat de usor e calculul. E vorba doar de identificarea distantei si vitezei asteroidului si dupa asta de realizare a unei proiectii in timp?

    Totodata, cel mai probabil va nimeri intr-un ocean pe undeva. Comparativ cu tsunamiul recent din Japonia, cel creat de asteroid ar fi mai mic, mai mare sau muuuult mai mare?

  2. Orbita lui e afectată de mai mulți factori decât să putem lua în considerare pentru un model teoretic perfect, așa că cel mai probabil se fac estimări numerice și modelul devine mai rafinat cu fiecare ocazie, adică cu fiecare trecere a lui Apophis pe lângă Pământ. Pentru a evalua un posibil impact, trebuie cunoscuți parametri orbitali ai acestuia, din care se derivă ușor viteza și direcția sa și se pot face apoi proiecții în viitor. Se pare că putem afla, pentru cazul particular al lui Apophis, destul de sigur cu cel puțin 14 ani (cu două cicluri) înainte dacă există o șansă reală de impact sau nu. Din fericire, avem noroc cel puțin până în 2042. Dacă va fi un impact, probabil locul exact se va putea cunoște în momentul în care asteroidul direct spre noi, deci probabil cu 2-3 ani în avans. Timp ar fi suficient, nu doar pentru evacuarea zonei, dar și pentru modificarea traiectoriei asteroidului și evitarea impactului.

    Conform site-ului celor de la Imperial College și Purdue, care oferă cel mai serios instrument de simulare a unui impact cu un meteorit, tsunami-ul creat în urma impactului nu ar fi mai mare de 4 metri.

  3. Ugh, _captura_ de asteroid? Suna nitel cam SF…

    Am facut cateva investigatii, ma asteptam ca bugetul de delta-v sa fie considerabil doar cu ajunsul pana acolo (in definitiv, centura de asteroizi e mai departe decat Marte), dar aparent exista „near-Earth asteroids” care pot fi targetati, am gasit si tabelul asta: http://echo.jpl.nasa.gov/~lance/delta_v/delta_v.rendezvous.html (aparent e pe hartie un plan de vizitare a unui bolovan de-asta).

    So, desi se pare ca ajunsul pe un asemenea asteroid e mai la indemana decat Luna, adusul unuia inapoi pe orbita cicumlunara sau terestra e cu totul alta mancare de peste (unless e ceva de cativa metri diametru).

    Soo, ai ceva mai multe detalii despre misiunea asta?

  4. Uite știrea din New Scientist, aici, plus un studiu de fezabilitate. Au fost două știri de felul ăsta și pe Slashdot: 1, 2.

    Nu e chiar SF, ideea e realizabilă, dacă nu vrem să avem soarta dinozaurilor, va trebui să știm manipula asteroizi. Avem tehnologia necesară, ne lipsește voința politică. Nu știu dacă planul ăsta va primi undă verde de la NASA, dar măcar se mișcă ceva în direcția asta, până nu e prea târziu. Despre metode de modificare a traiectoriei unui asteroid, am mai scris.

    Da, sunt accesibili, unii dintre ei când ne vizitează o fac atât de aproape încât în puntul cel mai apropiat de noi sunt în interiorul orbitelor sateliților geostaționari (35.000 km de noi, adică aproximativ 10% din distanța Pământ – Lună).

    Vizite (fără echipaj uman) ale asteroizilor au mai fost, asta nu ar fi o premieră. Este însă o mare diferență între un survol al unei sonde și o încercare de modificare a traiectoriei sau vizită cu echipaj uman.

  5. Mersi, f. interesant, nu stiam ca motoarele electrice au progresat atat de mult (desi dintr-o prima lectura am impresia ca extrapoleaza nitel cam mult fata de misiunile anterioare). Eu ma tot gandeam la combustibil conventional si devenea foarte repede un monstru de racheta (am tot jucat KSP in ultima vreme).

    Totusi, un bolovan de 7m nu e foarte impresionant din punctul de vedere al „planetary defense”, pentru ca AFAIK dimensiunea de la care incep sa fie interesante astfel de obiecte e cam cu un ordin de marime mai mult (50-60m), caz in care abordarea asta „cu galeata” nu prea mai functioneaza. Mai interesante or sa fie observatiile respectivului obiect, astea de sub 10m sunt aproape invizibile.

    Ma rog, ce sa zic, ar fi interesant daca se intampla, dar as prefera sa vad banii astia investiti in ceva mai practic, pe mine unul nu prea m-a convins studiul cu pricina decat ca „ar fi cool” :)

  6. En contraire, orice are legătură cu asteroizi mi se pare extrem de interesant. Poate că un asteroid de 7 metri nu e impresionant, dar măcar e un pas în direcția asta. Poate peste 50 de ani Apophis nu ne mai ocolește și atunci va trebui să facem efectiv ceva pentru a ne apăra. Și cu cât știm mai repede că este periculos un bolovan din ăsta, cu atât avem mai multe șanse de a-l devia cu eforturi cât mai mici.

    Asteroids are nature’s way of asking: how’s that space program coming along?

  7. Proiectul Kiss este doar o propunere, insa nu trebuie sa ne asteptam sa primeasca finantare prea devreme, tocmai prin prisma riscului pe care il ridica. In plus sunt alternative mai bune de a ne testa tehnologia.
    http://www.kiss.caltech.edu/study/asteroid/asteroid_final_report.pdf

    Pentru strategia de aparare planetara s-a inteles ca este foarte important ca asteroizii potential periculosi sa fie desoperiti cat mai devreme, pentru a se incerca o interceptare cat mai timpurie (si un efort de deviere cat mai mic). De aceea, s-a inteles ca infrastructura SSA trebuie dezvoltata si toate marile agentii au deblocat fonduri pentru aceste investitii.

  8. Cum ziceam, e cool, dar (IMVHO) n-are nici o legatura cu planetary defense.

    99942 Apophis are 300m si 2.7E7 tone. 4179 Toutatis are 5km si 5E10 tone. Cam astea doua au fost principalele sperieturi de care am auzit prin presa, ambele in cu totul alta liga decat jucaria aia de 7m si 1300t.

    In cazul unui potential impact e mult mai critic IMHO sa descoperi cat mai repede obiectul cu pricina ca sa ai nevoie de o deviere cat mai mica. Cu siguranta n-o sa se puna problema sa-l pescuim pe Apophis sau altul ca el, ci mai degraba sa aterizam (apophizam?) pe el ceva motor care sa ii dea un delta-v suficient. Pt. un obiect de cateva zeci de milioane de tone, acel motor ar fi complet netrivial, iar detaliile misiunii s-ar putea sa varieze enorm in functie de materialul asteroidului (altfel te poti opinti intr-un bolovan solid care poate prelua socul si altfel in o gramada incoerenta de pietre inghetate fara prea multa coeziune).

    Asa ca mie unul mi se pare mult mai critic sa se investeasca in reteaua de observatoare (terestre sau orbitale) si eventual sa se faca fly-by-uri la mai multe NEO-uri, nu doar unul (nu stiu daca NASA are si ea in program asa ceva, dar stiam ca ESA are). Mi se pare foarte ingrijorator ca pentru obiectele de sub 1km diametru nu stim mare lucru in afara de parametrii orbitali, si ma tem ca adusul de unul anume „in laborator” sa fie un sample prea neconcludent. De pretextul cu exploatarea industriala nu ma leg, e de-a dreptul ridicol.

    Actually principalul aspect util al acestei misiuni ar fi cel de PR (si NASA chiar are nevoie de asa ceva), e genul de chestie care e foarte misto de explicat copiiilor si senatorilor, asa ca aia $2B sunt in principiu bani de publicitate :)

Lasă un comentariu