Ce e în neregulă cu Mars One

În ultimele săptămâni a circulat pe internet un clip în care o companie până acum necunoscută, denumită Mars One, anunță că dorește stabilirea unei baze marțiene cu echipaj uman încă din 2023. La prima vedere planul pare unul închegat și nu foarte departe de realitate, dar are unele lacune care îl fac neverosimil, chiar dacă ne-ar place să fie unul care să aibă succes.

Există o parte a planului pe care o agreez, și eu și Buzz Aldrin, și care va fi probabil singura variantă de explorare a planetei Marte în viitorul apropiat: colonizatorii vor avea un bilet doar dus, fără posibilitate de revenire pe Pământ. Vor ajunge pe suprafața lui Marte și își vor petrece restul zilelor acolo. Acest mod de a privi problema simplifică oarecum misiunea și lasă mai mult loc pentru alimente și echipamente științifice. Echipajul nu va fi neapărat condamnat la moarte, pentru că de pe Pământ vor putea fi trimise, la intervale regulate, apă, aer, medicamente sau piese de schimb. Nu mă îndoiesc că se vor găsi și voluntari pentru o astfel de misiune.

Problemele însă încep să apară dacă examinăm îndeaproape planul (simplist) prezentat de Mars One. În 2014 vor începe să lucreze la un satelit de comunicații care va fi lansat spre Marte în 2016, ca releu pentru viitoarele transporturi. Să zicem că acceptăm acest lucru ca fiind plauzibil. În 2016 însă, compania dorește să pună pe suprafața lui Marte prima capsulă cu provizii pentru viitorul echipaj. Aici avem prima problemă: deși în materialul video introductiv se spune că se are în vedere cel puțin două soluții pentru fiecare etapă a misiunii, în momentul de față nu există nici o capsulă care să poată ateriza cu provizii pe suprafața lui Marte. Vedem în video ceva ce pare a fi o capsulă Red Dragon de la SpaceX care este în teste și care ar putea face un drum spre Marte, dar nu știu dacă 2016 este un orizont de timp accesibil, având în vedere nu doar că Red Dragon încă nu a fost testată în spațiu, dar capsula Dragon din care a evoluat abia dacă a avut parte de două zboruri de test. Iar o altă companie care să dezvolte o capsulă pentru Marte nu există, în afară de NASA, care nu cred că-și va împrumuta capsula Orion pentru astfel de misiuni. iar dacă o va face, o va face foarte scump.

Mai departe, în 2018, Mars One vrea să ducă pe suprafața planetei un rover. De unde vor găsi fonduri pentru un astfel de proiect, nu știm. Curiosity a costat NASA vreo 2.5 miliarde de dolari iar Spirit și Opportunity aproape 1 miliard, în condițiile în care agenția americană avea experiență în construcția unor astfel de vehicule. Dar despre costuri, ceva mai târziu.

În 2021 ar trebui să avem deja nu mai puțin de 6 capsule pe Planeta Roșie. Încă nu știm cum vor reuși cei de la Mars One să parcheze capsulele atât de apropiate, după cum ne arată în poze.

În 14 septembrie 2022, primii astronauți vor fi lansați spre Marte. Deja faptul că au specificat o dată fixă pentru lansare pare a fi neprofesionist. Nu are nici un rost o dată fixă pentru că vor fi cu siguranță întârzieri, amânări, probleme, etc. Nu sărbătorim nimic în acea dată ce ar putea fi simbolic legat de misiunea respectivă. NASA nu știa nici în ianuarie 1969 când va avea loc lansarea misiunii Apollo 11, darămite cu 10 ani înainte. În fine, conform Mars One, în 2023 primii oameni vor ajunge pe Marte și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Cea mai importantă problemă este una legată de costuri și de motivația alegerii destinației. O astfel de colonie ar fi putut fi realizată pe Lună, scăzând semnificativ costurile misiunii, dar se pare că singura motivație pentru care Mars One a ales Marte este una legată de imapctul asupra publicului. Nu se prezintă un plan de exploatare economică a resurselor de pe Marte, mergem acolo doar pentru că este cool. În ultimă instanță pot accepta și asta, de dragul explorării, dar din păcate nu asta este problema majoră a proiectului. Ci costurile.

Programul Apollo a costat undeva între 100 și 200 de miliarde de dolari (ajustați la nivelul anului curent). Suma este una uriașă, dar nu departe de a fi la îndemâna unor antreprenori cu adevărat pasionați. Spre exemplu, doar Apple are peste 100 de miliarde de dolari cash, dacă s-ar crea un consorțiu nu ar fi imposibil de finanțat o astfel de misiune. Problema este că acest consorțiu nu s-a format încă și finanțarea Mars One ste în aer. Momentan avem un site drăguț, un film promițător și o schiță a planului, fără detalii, doar promisiuni. Ca o paranteză, mi s-a părut ciudat sprijinul fizicianului Gerard ‘t Hooft, o somitate în domeniu, laureat al premiului Nobel în 1999. Nu știu cine ar susține cu o astfel de sumă o companie până mai ieri necunoscută.

Mars One speră să adune fonduri din promovarea fără precedent a misiunii. Speră! Adică nu are nimic concret deocamdată. Dorește să o transforme într-un Big Brother planetar, în care oricine de pe Pământ să poată urmări zi de zi desfășurarea misiunii. Îmi este greu să cred că vor aduna astfel bani pentru a-și pune în mișcare proiectul, probabil vor avea nevoie de 200-300 miliarde de dolari, pentru început. Pe de altă parte, chiar dacă NASA va organiza cândva o astfel de misiune spre Marte, nu mă îndoiesc că nu va transmite live fiecare etapă a zborului. A făcut asta, cum a putut, limitată de tehnologie, și în programul Apollo. Am avut transmisii live de pe Lună și din timpului zborului spre Lună. Sunt absolut convins că NASA ar face la fel și de data asta și că oricine va putea urmări ce fac astronauții în drum spre Marte sau pe suprafața planetei fără să facă un mare spectacol din treaba asta. Până la urmă, putem urmări zilnic pe NASA TV secvențe video cu astronauții aflați la bordul ISS și lumea nu prea se înghesuie deoarece viața într-o capsulă spațială nu este chiar atât de palpitantă. Desigur, un zbor spre Marte ar fi mult mai interesant, dar ideea de a filma un astfel de zbor nu este deloc nouă sau inovatoare.

Planul Mars One este unul extrem de ambițios și nu asta este problema. Planetary Resources are un plan aproape la fel de ambițios, dar diferența dintre cele două abordări este colosală. Știm deja (câteva) detalii despre misiunile Planetary Resources și lansarea publică a fost făcută abia după ce compania și-a adunat în jur nu doar ingineri cu experiență, dar și finanțatori de calibru (nu spun că Planetary Resources nu are lacune, dar ele sunt în fazele avansate ale misiunii și dacă ajunge până acolo și se oprește, tot am câștigat ceva, plus că vorbim de costuri mult mai reduse). Mars One nu-l are decât pe Gerard ‘t Hooft, care dă bine pentru marketing, dar nu este un inginer aerospațial, este un fizician teoretician, unul din cei mai buni din lume, e drept, dar care nu are nici o tangență cu zborurile cosmice și designul unei capsule sau a unei colonii marțiene. În prezent nu avem rachete capabile să lanseze oameni spre Marte. Nu avem capsule care să-i ducă acolo. Nu știm mare lucru despre radiația cosmică de la suprafața planetei (Marte are o atmosferă rarefiată și nu are câmp magnetic care să-i protejeje suprafața) și de ce fel de ecranare va avea nevoie echipajul. Nu avem experiență în zboruri cosmice de lungă durată și experimentele de izolare desfășurate pe Pământ nu s-au încheiat tot timpul așa cum se dorea. Mars One nu se spune mare lucru despre sursa de energie din colonie ne arată doar niște panouri solare imense care pot fi acoperite ușor de praf și nu menționează nimic despre energia nucleară care ar rezolva multe din problemele cu care s-ar confrunta colonia marțiană.

M-aș bucura să mă înșel și să vedem primul echipaj pe Marte până în 2025, dar eu n-aș paria pe Mars One pentru asta, cel puțin nu în forma sa actuală. Nu spun că este imposibil să ajungem pe Marte, dar nu este chiar atât de simplu cum vedem pe site-ul lor, compania nu degajă profesionalism, nu are (oameni cu) experiență și nici resursele financiare necesare.