Discovery, pe ultimul drum

Navetele spațiale nu mor, ele se retrag în muzee. După 29 de ani și 39 de misiuni, Discovery, bătrâna doamnă, a parcurs ieri în zbor drumul dintre Centrul Spațial Kennedy din Florida și Washington, locul unde își va petrece următoarele decenii, la adăpostul muzeului Smithsonian. De data asta însă, aripile i-au fost obosite după cei peste 200 de milioane de kilometri parcurși în vidul cosmic și s-a lăsat ajutată de un Boeing 747  pentru a parcurge coasta de est a Statelor Unite. Nici motoarele nu-i mai foșneau și nici nu mai fumegau nervoase și nerăbdătoare ca altădată, ba erau chiar acoperite cu un con, parcă tocmai pentru a-și ascunde, cu o rușine nefirească, neputința.

Da, navetele spațiale sunt vechi și nesigure, dar nu pot să nu mă întristez la gândul că probabil nu voi mai avea ocazia niciodată să fiu contemporan cu o mașinărie atât de complexă, cu peste un milion de piese în mișcare, care poate zbura de câte ori vrea spre cer. Nu voi vedea niciodată cu ochii mei cum un avion va plana de pe orbită până la sol, comandată cu o precizie supraumană de eroi neînfricați, ca John Young și nici nu voi simți niciodată în piept aerul împins de către motoarele furioase ale unei navete. Rachete de azi și rachetele de mâine sunt doar niște petarde ceva mai mari, deloc impresionante în comparație cu bijuteriile inginerești denumite uneori și navete spațiale. Da, în cifre reci, navetele spațiale au fost scumpe, dar cât costă știința, progresul și mintea ageră a unor copii, îndrăgostiți de știință prin aceste mașinării divine, dar atât de umane prin eleganța și greșelile lor?

După ultima aterizare, speram să se întâmple un miracol, speram să apară o situație care să necesite pregătirea navetelor pentru un nou zbor. Însă fiecare zi a însemnat cimentarea certitudinii că retragerea din uz a navetelor spațiale este definitivă și ireversibilă. Miracolele sunt, prin definiție, rare.

NASA a transmis în direct montarea navetei neajutorate în cârca Boeingului 747. Apoi, internetul m-a bombardat cu imagini „spectaculoase” cu angrenajul celor două vehicule. Le-am ignorat. Pentru că m-am delectat cu ele pe vremea când navetele aterizau în California și erau transportate la KSC în același mod, pentru a-și relua avântul spre ceruri. Și mai ales pentru că nu-mi place să văd, în direct sau în imagini, cum o navetă neputincioasă este târâtă prin continentul nord-american într-un spectacol la care participă fără voia ei, pentru un public în mare parte ignorant. Prefer să îmi aduc aminte de tunetul motoarelor și de aroganța cu care Discovery străpungea atmosfera, scriind istorie cu fiecare zbor și trasând, cu fiecare orbită, granițele noii frontiere.

Dragă Discovery, ne vei lipsi.