Europa bogată în oxigen

Europa este un satelit al lui Jupiter, de dimensiuni similare cu Luna. Învelită într-un strat de gheață gros de câțiva kilometri, se crede că Europa găzduiește un ocean adânc de peste 160 de kilometri. Noi modele teoretice par să confirme că oxigenul care există în acest ocean ar putea fi suficient pentru milioane de tone de pești, dacă aceștia ar exista. Cu alte cuvinte, datorită abundenței de oxigen, existența unor forme de viață în oceanul de sub calota de gheață nu ar fi imposibilă.

Până nu demult se credea că singurul mecanism prin care oxigenul de la suprafață, format de radiațiile cosmice, ar putea ajunge în ocean ar fi doar prin impactul cu diverse corpuri cosmice care lovesc ocazional satelitul, transportând lent oxigenul de la suprafață spre ocean. Însă în acest fel, cantitatea de oxigen ar fi destul de redusă.

Există însă și alte metode prin care oxigenul format în straturile de gheață la suprafață ar putea ajunge în apa de sub calota de gheață. Datorită apropierii de Jupiter, mareele de pe Europa sunt de 1000 de ori mai puternice decât pe Pământ, lucru ce duce la deformarea și încălzirea periodică a satelitului, care are o intensă activitate geologică. Astfel, straturile de gheață sunt într-o continuă mișcare, gheața de la suprafață ajungând în timp în interior, unde se topește, eliberând și omogenizând oxigenul în întreg oceanul European. Acesta ar putea fi ingredientul necesar pentru eventuale forme de viață pe satelitul lui Jupiter.

Conform acestui model, în aproximativ jumătate de milion de ani, oceanul lu Europa ar avea atât de mult oxigen încât ar putea susține viața multicelulară, chiar și crustacee. În 12 milioane de ani, nivelul de oxigen din oceanul Europei ar putea susține viață marină identică cu ceea ce întâlnim astăzi în oceanele Terrei. În prezent, ritmul de generare de oxigen de pe Europa ar putea susține aproximativ 3 milioane de tone de vietăți marine.

Viitoare observații ale satelitului jovian ar putea măsura nivelul oxigenului din oceanul European, pentru a verifica validitatea modelului. Studiul a fost publicat în Astrobiology (6 mai 2010).

Lasă un comentariu