40 de ani de la Apollo 13

În urmă cu 40 de ani, o explozie la bordul navei aflate în drum spre Lună a transformat ceea ce părea a fi o misiune de rutină într-un coşmar. Doar o înşiruire de minuni au făcut ca acestă misiune să nu se transforme într-o catastrofă pentru programul spaţial american.

Lansată în data de 11 aprilie 1970, misiunea Apollo 13 avea ca scop studierea zonei Fra Mauro de pe Lună. Ar fi fost a treia aselenizare şi părea deja o misiunea de rutină, după parcursul fără cusur al misiuni Apollo 12, desfăşurate cu câteva luni înainte. Jim Lovell a fost comandantul acestei misiuni, fiind la acea vreme unul din cei mai experimentaţi astronauţi americani, având deja la activ două misiuni Gemini (7, 12) şi una Apollo (8). Lovell, împreună cu Ken Mattingly trebuiau să coboare pe Lună, folosind modulul lunar, însă cu doar trei zile înainte de lansare, s-a decis modificarea echipajului întru-cât Mattingly a fost suspect de a se fi îmbolnăvit cu pojar, Jack Swigert înlocuindu-l pe acesta în cadrul echipajului Apollo 13.

La peste 320000 km de Pământ, în timpul unor operaţiuni de rutină, unul din revervoarele cu oxigen de la bord au explodat. Dacă aceste operaţiuni nu ar fi fost făcute în acel moment şi ar fi fost amânate, explozia s-ar fi produs mai târziu, lucru ce ar fi dus la imposibilitatea salvării echipajului. Echipajul a folosit modulul lunar ca barcă de salvare în drumul lor spre Pământ, aselenizarea fiind evident compromisă, iar doar acet modul mai avea rezervele de oxigen necesare supravieţuirii. Au existat două abordări în întoarcerea acestora spre casă: folosirea motorului modulului de serviciu sau folosiera motorului modulului lunar (proiectat pentru aselenizare şi revenirea pe orbita lunară, nu pentru corecţii de traiectorie). Deoarece nu se cunoaştea foarte bine starea motorului modulului de serviciu, s-a presupus că acesta a fost afectat de explozie (vezi imaginea de mai sus), aşa că s-a ales ocolirea Lunii şi folosirea motorului modulului lunar pentru salvarea echipajului, manevra care avea să fie efectuată în premieră. Din fericire, totul a decurs bine şi echipajul s-a reîntors cu bine spre Pământ, nu fără alte numeroase probleme: aceştia aveau rezerve limitate de apă, caldură şi electricitate pe toată durata misiunii, după explozie, iar filtrul de dioxid de carbon nu se potrivea cu sistemele din modulul lunar, neffind proiectat pentru a fi folosit astfel. Doar determinarea, calmul şi inovarea inginerilor de la sol, din centrul de comandă de la Houston, a făcut posibilă supravieţuirea celor trei astronauţi şi întoarcerea acestora teferi pe Pământ.

Astfel, programul spaţial american nu a pierdut niciodată un astronaut în spaţiu, victimele din cadrul misiunii Apollo 1 sau din navetele Challenger sau Columbia fiind fie la sol, fie imediat după lansare sau înainte de aterizare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *